Competenţa internaţională a instanţelor române - Dispoziţii generale -
Alegerea forului
(1)
În materie patrimonială, părţile pot conveni asupra instanţei competente să judece un litigiu actual sau eventual izvorând dintr-un raport cu elemente de extraneitate. Convenţia poate fi încheiată prin înscris, telegramă, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare ce permite a-i stabili proba printr-un text. În lipsă de stipulaţie contrară, competenţa forului ales este exclusivă.
(2)
Alegerea instanţei este fără efect dacă ea conduce la lipsirea în mod abuziv a uneia dintre părţi de protecţia pe care i-o asigură o instanţă prevăzută de legea română. De asemenea, alegerea este fără efect când instanţa aleasă este străină, iar litigiul este de competenţa exclusivă a instanţelor române, precum şi când instanţa aleasă este română, iar litigiul este de competenţa exclusivă a unei instanţe străine.

Acesta este un fragment din Codul de procedură civilă din 2010. Alegeţi un abonament Lege6 care permite accesul la orice formă actualizată, fără mesaje publicitare.
(3)
Instanţa aleasă nu se poate declara necompetentă dacă:
a)
una dintre părţi are domiciliul/reşedinţa obişnuită, respectiv un sediu secundar în circumscripţia acestei instanţe;
b)
dreptul aplicabil litigiului conform dreptului internaţional privat român este legea română.
Acesta este un fragment din Codul de procedură civilă din 2010. Alegeţi un abonament Lege6 care permite accesul la orice formă actualizată, fără mesaje publicitare.
Noul Cod de procedură civilă adnotat - Include doctrină şi jurisprudenţă
JURISPRUDENŢĂ
HOTĂRÂRI CJUE
Convenţie atributivă de competenţă. Condiţii de formă. Comunicare sub formă electronică ce permite consemnarea durabilă a convenţiei. Noţiune. Condiţii generale de vânzare care pot fi consultate şi imprimate prin accesarea unui link ce permite afişarea acestora într-o nouă fereastră. Tehnica de acceptare prin "click". Trebuie arătat că, prin faptul că dispoziţiile art. 23 din Regulamentul Bruxelles I exclud atât competenţa determinată de principiul general al instanţei de la domiciliul pârâtului, consacrat prin art. 2 din acest regulament, cât şi competenţele speciale de la art. 5-7 din acesta, aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare în privinţa condiţiilor pe care le stabilesc (a se vedea, prin analogie, Hotărârea MSG, C-106/95, EU:C:1997:70, pct. 14 şi jurisprudenţa citată). În primul rând, art. 23 alin. (1) din Regulamentul Bruxelles I indică în mod clar că domeniul său de aplicare se limitează la cazurile în care competenţa revine unei instanţe prin "convenţia" părţilor. Astfel cum rezultă din considerentul (11) al Regulamentului, acest acord de voinţă al părţilor este cel care justifică supremaţia acordată, în numele principiului autonomiei de voinţă, alegerii unei instanţe, alta decât cea care ar fi fost eventual competentă potrivit regulamentului menţionat (hotărârea Refcomp, C-543/10, EU:C:2013:62, pct. 26). În această privinţă, trebuie amintit că, întrucât Regulamentul Bruxelles I înlocuieşte, în relaţiile dintre statele membre, Convenţia de la Bruxelles, interpretarea dată de Curte în privinţa dispoziţiilor convenţiei menţionate este valabilă şi pentru cele ale acestui regulament atunci când dispoziţiile acestor instrumente pot fi calificate ca fiind echivalente (a se vedea în special hotărârea Refcomp, C-543/10, EU:C:2013:62, pct. 18). Această situaţie se regăseşte în ceea ce priveşte art. 17 primul paragraf din convenţia menţionată şi art. 23 alin. (1) din Regulamentul Bruxelles I, care sunt redactate aproape identic (hotărârea Refcomp, C-543/10, EU:C:2013:62, pct. 19). Or, Curtea a apreciat în legătură cu art. 17 primul paragraf din Convenţia de la Bruxelles că, întrucât condiţionează validitatea unei clauze atributive de competenţă de existenţa unei "convenţii" între părţi, această dispoziţie impunea instanţei sesizate obligaţia de a examina, în primul rând, dacă clauza care îi atribuia competenţă constituise efectiv obiectul unui consimţământ între părţi, care trebuie să fie exprimat în mod clar şi precis, şi că formele impuse de articolul menţionat au rolul de a asigura stabilirea efectivă a consimţământului (a se vedea hotărârea MSG, C-106/95, EU:C:1997:70, pct. 15 şi jurisprudenţa citată). În consecinţă, în lumina obiectivului urmărit de art. 17 primul paragraf din Convenţia de la Bruxelles, realitatea consimţământului persoanelor interesate este unul dintre obiectivele art. 23 alin. (1) din Regulamentul Bruxelles I (a se vedea hotărârea Refcomp, C-543/10, EU:C:2013:62, pct. 28 şi jurisprudenţa citată), în speţă, după cum reiese din decizia de trimitere, cumpărătorul din litigiul principal a acceptat în mod expres condiţiile generale în discuţie, bifând căsuţa corespunzătoare pe site-ul internet al vânzătorului în cauză, în al doilea rând, potrivit art. 23 alin. (2) din Regulamentul Bruxelles I, care este o dispoziţie nouă în raport cu art. 17 din Convenţia de la Bruxelles, adăugată în scopul de a se ţine cont de dezvoltarea unor noi tehnici de comunicare, validitatea unei convenţii atributive de competenţă, precum cea în discuţie în litigiul principal, poate depinde printre altele de posibilitatea consemnării sale durabile. În această privinţă, dintr-o interpretare literală a acestei dispoziţii reiese că aceasta impune să fie oferită "posibilitatea" de consemnare durabilă a convenţiei atributive de competenţă, indiferent dacă textul condiţiilor generale a fost efectiv consemnat în mod durabil de către cumpărător ulterior sau anterior bifării căsuţei care indică faptul că acceptă condiţiile menţionate. În plus, din Raportul explicativ al profesorului Pocar cu privire la Convenţia privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială semnată la Lugano la 30 octombrie 2007 (JO 2009, C 319, p. 1, pct. 109) rezultă în mod clar că, pentru a afla dacă cerinţa formală a acestei dispoziţii este întrunită, trebuie "să se stabilească dacă se poate constitui consemnarea durabilă a comunicării electronice prin imprimarea acesteia sau salvarea pe o bandă sau disc de rezervă sau prin stocarea sa prin alte mijloace" şi că această posibilitate există "chiar dacă nu s-a realizat o astfel de consemnare durabilă", astfel încât "acea consemnare nu este o condiţie necesară a asigurării valabilităţii formale sau existenţei clauzei". Această concluzie este confirmată şi de interpretarea istorică şi teleologică a art. 23 alin. (2) din Regulamentul Bruxelles I. Astfel, potrivit expunerii de motive din Propunerea de Regulament (CE) al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, prezentată de Comisie la Bruxelles la 14 iulie 1999 [COM(1999) 348 final], această dispoziţie urmăreşte ca cerinţa unui acord "scris" sau a unui acord verbal confirmat "în scris" să nu pună în discuţie validitatea unei clauze de alegere a forului care a fost încheiată pe un altfel de suport decât unul scris, dar al cărei conţinut este accesibil prin intermediul unui ecran. Prin urmare, scopul acestei dispoziţii este de a asimila formei scrise anumite forme de comunicare electronică, pentru a simplifica încheierea contractelor sub formă electronică, transmiterea informaţiilor vizate fiind efectuată şi în cazul în care aceste informaţii sunt accesibile prin intermediul unui ecran. Pentru ca această comunicare electronică să poată oferi aceleaşi garanţii, în special în materie de probaţiune, este suficient să fie "posibile" salvarea şi imprimarea informaţiilor înainte de încheierea contractului. Prin urmare, art. 23 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că tehnica de acceptare prin "click" a condiţiilor generale ale unui contract de vânzare, precum cel în discuţie în litigiul principal, încheiat pe cale electronică, care conţine o convenţie atributivă de competenţă, constituie o comunicare sub formă electronică ce permite consemnarea durabilă a convenţiei, în sensul acestei dispoziţii, atunci când această tehnică asigură posibilitatea imprimării şi a salvării textului acestora înaintea încheierii contractului [CJUE, hotărârea din 21 mai 2015, Jaouad El Majdoub c. CarsOnlheWeb.Deutschland GmbH, C-322/14, ECLI:EU:C:2015:334, disponibilă pe www. curia, europa, eu]. [ Mai mult... ]
Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediţia 2
1. Alegerea forului. Textul de mai sus determină condiţiile în care părţile pot recurge la alegerea de competenţă în raporturile cu un element de extraneitate. Legea se referă expres la posibilitatea alegerii de competenţă în litigiile patrimoniale.
Posibilitatea unei alegeri de competenţă este prevăzută şi în dreptul comun, însă în condiţii parţial diferite de cele statuate de norma procedurală pe care ocomentăm în contextul de faţă. Într-adevăr, art. 126 noul C. proc. civ. permite alegerea de competenţă în procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot dispune. În cazul analizat, alegerea de competenţă este condiţionată de existenţa unui element de extraneitate. [ Mai mult... ]
Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelaţii. Explicaţii, ediţia 1
În cazul în care într-un contract se inserează o clauză atributivă de competenţă, ce supune litigiul unui tribunal arbitral, înlăturând competenţa de drept comun a instanţelor judecătoreşti, aceasta prezintă a autonomie relativă faţă de contractul în care este inserată. O astfel de clauză este denumită „clauză compromisorie”.
În cazul în care convenţia de alegere a jurisdicţiei instituie competenţa unui tribunal arbitral, aceasta poartă numele de „compromis de arbitraj”. Compromisul de arbitraj intervine în cazul în care părţile unui contract, în care nu a fost inserată o clauză compromisorie ori aceasta este sumară, convin soluţionarea unui litigiu deja născut pe calea arbitrajului (a se vedea D.Al. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 566). [ Mai mult... ]
Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat 1.
Încheierea unei convenţii de arbitraj. Declinarea competenţei. Regula. Norma reglementează ipoteza în care părţile au încheiat o convenţie de arbitraj într-un litigiu arbitrabil conform legii române. Condiţiile încheierii unei astfel de convenţii sunt cele prevăzute prin art. 1112 NCPC. Conform regulii înscrise în art. 1118 alin. (1) NCPC, tribunalul arbitral decide asupra propriei competenţe, iar excepţia de necompetenţă trebuie ridicată din oficiu, prealabil oricărei apărări pe fond. În aceste circumstanţe legale, instanţa română, învestită în calitate de tribunal arbitral, îşi va putea declina competenţa. [ Mai mult... ]
Noul Cod de procedură civilă Comentariu pe articole Ediţia a 2-a revizuită şi adăugită Vol. II. Art. 456-1134
Spre deosebire de prorogare, derogarea este mai periculoasă, consecinţele fiind mult mai grave. Dacă prin prorogare părţile acordă competenţa unei alte instanţe, în acest caz ele renunţă la competenţa unei instanţe. Este şi motivul pentru care reglementarea este mult mai detaliată în art. 1068 NCPC. În cazul în care convenţia de derogare nu este luată în considerare, se naşte pericolul nerecunoaşterii hotărârii în alte state. De aceea, pentru mai multă siguranţă, este util ca părţile să condiţioneze derogarea de posibilitatea recunoaşterii. [ Mai mult... ]
Codul de procedură civilă. Comentarii şi explicaţii, ediţia 1
Domeniul de aplicare. Părţile pot conveni asupra instanţei competente să judece un litigiu actual sau eventual izvorând dintr-un raport cu elemente de extraneitate, în materie patrimonială. Vorbim despre o convenţie, care trebuie să respecte condiţiile de fond ale oricărui contract şi, în ipoteza în care este încheiată în mod valabil, atrage competenţa exclusivă a instanţei alese. [ Mai mult... ]