Reflecţii asupra modificării Constituţiei după aderarea României la Uniunea Europeană şi în perspectiva unei noi revizuiri. Studiu comparativ privind Constituţiile slovenă şi lituaniană
de Raluca Dinu

Dr. Raluca DINU

Expert

Consiliul Legislativ, Secţia de Drept Privat

Revizuirea Constituţiei din 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.669 din 22 septembrie 2003, plebiscitată în 18 şi 19 octombrie 2003 a adus perfecţionări şi reconsiderări de soluţii cu privire la numeroase teme constituţionale, introducând totodată şi reguli constituţionale noi, determinate de procesul integrării euroatlantice şi, în special, al aderării României la Uniunea Europeană.

Este îndeobşte cunoscut că lărgirea Uniunii Europene, mai cu seamă prin aderarea statelor central şi est europene, foste comuniste, a indus o seamă de reconsiderări şi adaptări necesare ale ordinii lor constituţionale, pentru a o pune de acord cu ordinea de drept comunitară. Această problemă a cunoscut soluţii diferenţiate şi extrem de nuanţate în diferite state candidate la aderare, diversitatea de soluţii fiind întrutotul explicabilă prin situaţia economică, politică, geografică şi tradiţia constituţională a fiecăreia dintre acestea.

Reflectarea acestei problematici în Constituţia revizuită este localizată în principal în art.44 alin. (2) – accesul la proprietatea funciară a străinilor şi apatrizilor – art.137 alin. (2) – introducerea monedei europene – şi art.148 – integrarea europeană.

Dispoziţiile consacrate în aceste texte cuprind soluţii care nu întotdeauna sunt la adăpost de critici şi obiecţii, ele fiind norme originale, iar nu împrumuturi din Constituţiile altor state care au aderat la Uniune şi nici preluări ale unor reguli impuse de aceasta, anumite similitudini putând fi identificate prin raportare la rezolvările acestor probleme în Constituţiile slovenă şi lituaniană.

Vom încerca, în cele ce urmează, prezentarea şi evaluarea critică a textelor referite, cu trimiteri la soluţiile consacrate în Constituţiile celor două state membre, mai sus amintite.

1. Accesul străinilor şi apatrizilor la proprietatea funciară

Nu toate Constituţiile europene consacră regula rezervării accesului la proprietatea asupra terenurilor doar pentru cetăţeni. Chiar dacă, tradiţional, o asemenea viziune este explicabilă, ea reclamându-se de la concepţia clasică despre stat ca articulare a trei elemente – populaţie (cetăţenii), teritoriu şi forţa publică – populaţia fiind suportul suveranităţii personale, iar teritoriul cel al suveranităţii reale, o asemenea regulă trebuie considerată depăşită istoric, ca urmare a ecloziunii filosofiei drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a principiului egalităţii şi nediscriminării între indivizi, pe niciun criteriu între indivizi, opunându-se inclusiv discriminării între cetăţeni, pe de o parte, şi necetăţeni (străini şi apatrizi), pe de altă parte. Cu toate acestea, regula consacrată în art.41 alin.(2) teza a doua, interzicând cetăţenilor străini şi apatrizilor accesul la proprietatea funciară, se menţine şi în forma revizuită a textului actual, art.44 alin.(2), dispoziţia modificată nefăcând decât să introducă o exceptare, relativ generoasă, dar fără a suprima interdicţia iniţială.

Într-adevăr, cetăţenii străini şi apatrizii dobândesc acces la proprietatea funciară în România într-un mod foarte restrictiv, anume numai pe calea dobândirii prin moştenire legală, acest unic mod de dobândire a proprietăţii private asupra terenurilor fiind în afara oricărei discriminări între cetăţeni şi necetăţeni.

Pentru alte moduri de dobândire, textul constituţional condiţionează accesul la proprietatea funciară pentru cetăţenii străini, în sensul că acesta este posibil numai în condiţiile prevăzute în tratatele internaţionale la care România este parte şi pe bază de reciprocitate, ceea ce ar vrea să însemne că soluţia se dă în funcţie de cetăţenia persoanei interesate, pentru a vedea dacă între statul căruia aceasta îi este resortisant şi România există un tratat, ce condiţii stipulează acesta cu privire la chestiunea în discuţie, iar apoi trebuie verificată şi existenţa reciprocităţii. În privinţa reciprocităţii, câtă vreme textul nu distinge, trebuie reţinut că aceasta poate fi legală, convenţională sau de fapt.

Cât priveşte expresia „condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană”, accesul la proprietatea funciară nu ar avea să privească decât pe cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene (resortisanţi ai Uniunii Europene) şi eventual pe apatrizii domiciliaţi sau având cel puţin reşedinţa obişnuită pe teritoriul Uniunii Europene.

Textul constituţional rămâne neclar în privinţa reciprocităţii, deoarece sintagma „pe bază de reciprocitate” nu s-ar putea logic şi din punct de vedere al tehnicii legislative referi decât la alte tratate internaţionale la care România este parte, iar nu la Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. În acest fel, apatrizii, alţii decât cei localizaţi pe teritoriul Uniunii Europene (prin domiciliu şi, în cel mai bun caz, prin reşedinţa obişnuită) nu intră în sfera textului constituţional revizuit, decât dacă sunt localizaţi pe teritoriul unui stat parte la un tratat încheiat cu România în acest sens, în condiţiile prevăzute de acesta. Prin urmare, discriminarea subzistă, problema nefiind integral rezolvată de textul constituţional modificat.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa cetăţenilor străini care nu ar fi nici resortisanţi ai Uniunii Europene şi nici ai unui stat cu care România să aibă încheiat un tratat în acest sens.

Situaţia acestora, într-o interpretare care să dea un sens textului în discuţie, mai exact sintagmei „în condiţiile prevăzute prin lege organică” ar urma să fie rezolvată printr-o viitoare lege organică, ceea ce, de asemenea, este discutabilă, câtă vreme o problemă ce se vrea de nivelul legii fundamentale este declinată spre a fi rezolvată pro parte prin lege organică.

În concluzie, pe lângă faptul că redactarea textului este ambiguă, soluţia consacrată cu ocazia revizuirii Constituţiei rămâne parţială, nedesfiinţând discriminarea, chiar dacă interdicţia nu mai este stipulată expres, restricţia înlătură prea puţin din interdicţie prin accesul limitat şi condiţional pe care îl îngăduie.

Slovenia a fost singura ţară candidată care permitea cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor, înainte de a adera la Uniunea Europeană. Art.68 din Constituţia din 1991 a fost modificat în sensul că „străinii pot dobândi dreptul de proprietate funciară în condiţiile prevăzute de lege sau în tratatul ratificat de Adunarea Naţională, pe bază de reciprocitate”. Acest amendament a necesitat ratificarea Acordului european instituind o asociere între Comunităţile Europene şi statele lor membre, care acţionează în cadrul Uniunii Europene, pe de o parte şi Republica Slovenia, pe de altă parte, fiind semnat la 10 iunie 1996 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1999, în special Anexa XIII.

Republica Slovenia a fost ultima dintre ţările Europei Centrale şi de Est care trebuia să semneze Acordul European şi nu a făcut acest lucru până în iunie 1996 din cauza cerinţelor statelor membre ale Uniunii Europene referitoare la proprietatea funciară. Rezultatul a fost Anexa XIII la Acordul European sau aşa-numitul „Compromis spaniol”, care permitea dobândirea de terenuri, în anumite condiţii, de către cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, înainte de aderarea Sloveniei la Uniunea Europeană. În această Anexă, Guvernul se angaja să ia măsurile necesare pentru a permite cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, pe bază de reciprocitate, dreptul de a achiziţiona terenuri în Slovenia, în condiţii de nediscriminare, la sfârşitul celui de-al patrulea an de la intrarea în vigoare a Acordului European şi să acorde, pe bază de reciprocitate, cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, având reşedinţa permanentă pe teritoriul Republicii Slovenia, pentru o perioadă de trei ani, dreptul de a achiziţiona terenuri din momentul intrării în vigoare a Acordului European^[1]. Acordul European a fost ratificat de Parlamentul sloven în luna iulie 1997, după modificarea constituţională solicitată^[2] şi a intrat în vigoare abia în februarie 1999, din cauza caracterului său mixt şi a ratificării necesare în toate statele membre ale Uniunii Europene.

Modificarea Constituţiei era necesară în Slovenia înainte de ratificare, ca rezultat al opiniei Curţii Constituţionale - rezultat solicitat de Guvern - care cerea o evaluare anterioară a constituţionalităţii anumitor prevederi ale Acordului European, deoarece Anexa XIII era contrară dispoziţiilor Constituţiei, conform căreia străinii nu puteau dobândi terenuri decât prin moştenire şi pe bază de reciprocitate^[3].

Potrivit Constituţiei, Curtea Constituţională este împuternicită să decidă asupra conformităţii legii de ratificare a unui acord internaţional cu Constituţia^[4]. Dacă în procesul unei astfel de evaluări, Curtea Constituţională apreciază că o dispoziţie a dreptului internaţional este în conflict cu Constituţia, poate abroga legea de ratificare, dar o astfel de decizie are efect numai în ordinea legală internă. Asemenea decizie nu are niciun efect asupra obligaţiei statului supus dreptului internaţional, care rămâne neschimbată.

În opinia Curţii Constituţionale, dispoziţiile unui acord internaţional sunt integrate în sistemul juridic intern după ce acesta intră în vigoare. Bineînţeles, numai cu condiţia ca acordul să fie ratificat în concordanţă cu dreptul intern sloven. Trebuie, însă, să ţinem seama că drepturile şi obligaţiile sunt create de un acord internaţional numai pentru stat, care este parte la acord şi subiect de drept internaţional public. Drepturile şi obligaţiile sunt create, de asemenea, pentru persoane fizice şi juridice dacă prevederile acestuia fac posibil acest lucru^[5], dar rămâne să fie stabilit de instanţa competentă pentru fiecare caz în parte.

Rezumând, revizuirea Constituţiei în Republica Slovenia a fost realizată cu recunoaşterea directă sau indirectă a supremaţiei ordinii legale a Uniunii, având în vedere că aceasta este stat membru al Uniunii Europene. Însă, acest lucru a fost realizat înainte de ratificarea Tratatului de aderare, deoarece o Constituţie revizuită era o precondiţie pentru ratificare.

În ceea ce priveşte Lituania, supremaţia tratatelor internaţionale ratificate de aceasta nu a însemnat supremaţia lor asupra Constituţiei naţionale, aşa cum era cazul, potrivit legislaţiei Uniunii Europene. În consecinţă, problema conflictului de legi a apărut în special referitor la prevederile constituţionale ale Lituaniei, care erau problematice din punctul de vedere al legislaţiei Uniunii, referitor la incompatibilitatea lor cu acquis-ul comunitar, mai cu seama art.47 – Dreptul de a dobândi proprietatea funciară. În al doilea rând, modelul monistic şi supremaţia tratatelor internaţionale în ordinea legală internă a Lituaniei, chiar cu respectarea Tratelor CE şi UE, nu însemna, în mod necesar, efectul direct al supremaţiei legislaţiei secundare a Uniunii.

La art.47, paragrafele 1 şi 2 ridicau probleme în ceea ce priveşte conformitatea lor cu principiul nediscriminării în relaţia cu trei dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Uniunii Europene: libertatea de circulaţie a persoanelor (inclusiv dreptul de a-şi stabili reşedinţa), a serviciilor şi a capitalurilor – art.39, 43, 54, 58 alin.(3). Aceste prevederi stabilesc limite foarte stricte referitoare la dreptul cetăţenilor străini şi al corporaţiilor, deopotrivă persoane fizice şi juridice ale Uniunii Europene, de a dobândi terenuri în Lituania. Paragraful 1 al art.47 stipula că „terenurile, apele teritoriale, pădurile şi parcurile aparţin numai cetăţenilor şi statului Republicii Lituania, în virtutea dreptului de proprietate.” Această prevedere nu se aplica nici măcar corporaţiilor. Paragraful 2 permite anumitor categorii de cetăţeni străini şi corporaţiilor să dobândească terenuri nearabile, dar numai pentru anumite activităţi economice. Mai multe dispoziţii sunt detaliate în Constituţia din 1996, dispoziţii care permit numai cetăţenilor sau corporaţiilor Uniunii Europene, ţărilor asociate, NATO şi OECD să dobândească teren nearabil în Lituania, pentru activităţi economice. Conform art.3 paragraful 5, expresia „activităţi economice” înseamnă „activităţi permanente şi nelimitate cu caracter industrial, comercial şi profesional ale meşteşugarilor sau alte activităţi din Lituania, care au fost stabilite şi înregistrate conform procedurii prevăzute de lege, astfel cum profitul este cerut în concordanţă cu procedura şi condiţiile stabilite de legile Republicii Lituania”.

În speţa Comisia contra Republica Elenă (C - 305/1987), Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că dispoziţiile Decretului Preşedintelui Greciei, prin care se interzicea străinilor (inclusiv cetăţenilor statelor membre) să dobândească terenuri în regiunile de frontieră ale Greciei, erau incompatibile cu art.39 (libera circulaţie a muncitorilor), art.43 (dreptul de stabilire) şi art.49 (libera circulaţie a serviciilor) din Tratatul CE. În cauza Klaus Konle contra Republica Austria (C – 302/1997), aceeaşi Curte de Justiţie a subliniat că sistemul de autorizare anterioară pentru achiziţionarea de terenuri poate fi justificat pentru interesul public numai în situaţii excepţionale, cum ar fi, de exemplu, în cazul planificării locale şi regionale. În ambele cazuri, Curtea a aplicat principiile proporţionalităţii şi a interesului public.

Trebuie menţionat, de asemenea, Protocolul nr.16 al Tratatului CE care prevede o excepţie pentru Danemarca, ce acordă acesteia dreptul de a limita dobândirea reşedinţei secundare în Danemarca. Această excepţie acoperă şi dreptul de a dobândi terenuri. În privinţa experienţei negocierilor la aderare a altor state membre, trebuie subliniat că este normal să se negocieze anumite perioade de tranziţie în această materie, de pildă, Austria, Finlanda şi Suedia au negociat pentru o perioadă de 5 ani, referitor la dobândirea reşedinţei secundare, iar Portugalia o perioadă de 5 ani, în ceea ce priveşte dobândirea de terenuri arabile.

În final, trebuie relevat că dobândirea de terenuri de către cetăţenii străini a fost o problemă constituţională numai în Slovenia şi Lituania, în vreme ce, în alte ţări, aceste chestiuni erau guvernate de legi ordinare. Cu toate acestea, Lituania a rămas singura ţară care prezervă aceste limite constituţionale în ceea ce priveşte această problemă, întrucât Slovenia revizuise deja Constituţia sa în 1997, înainte de a ratifica Acordul European.

Proiectul pentru amendarea Constituţiei privitor la aderarea Lituaniei la Uniunea Europeană a fost inclus în Planul de acţiune pentru implementarea programului Guvernului Republicii Lituania (1999/2000).

În conformitate cu Planul de acţiune, la 23 octombrie 2000 Departamentul de Drept European al Guvernului lituanian a înaintat acestuia din urmă proiectul, care a fost redactat luând în considerare opiniile şi comentariile experţilor străini şi lituanieni, precum şi experienţa lucrărilor preparatorii (travaux préparatoires).

Astfel, s-au propus, printre altele, două versiuni de modificare ale art.47.

În prima versiune de modificare a paragrafului 1 al art.47 se prevedea că „terenurile, apele teritoriale, pădurile şi parcurile aparţin cetăţenilor şi corporaţiilor sau persoanelor juridice din Republica Lituania, statului Lituania, în virtutea dreptului de proprietate, precum şi cetăţenilor sau corporaţiilor din alte state”. (Paragraful 2 al articolului a fost abrogat).

Cea de-a doua variantă dispunea că „terenurile, apele teritoriale, pădurile şi parcurile aparţin cetăţenilor şi corporaţiilor din Republica Lituania, statului Lituania, în virtutea dreptului de proprietate” (paragraful 1).

„Terenurile, apele teritoriale, pădurile şi parcurile pot aparţine cetăţenilor sau corporaţiilor altor state, conform ordinii constituţionale a Republicii Lituania” (paragraful 2). O nouă lege fundamentală făcea referire, inter alia, la Tratatul de aderare a Republicii Lituania la Uniunea Europeană.

2. Introducerea monedei europene

Modificarea art.136 alin.(2) este de fapt o completare a textului în continuarea enunţului iniţial, conservat ca atare: „Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul”.

Completarea vizează participarea României la sistemul monetar european, ştiut fiind, între altele, „că Uniunea Europeană este şi uniune monetară”.

Totuşi, conform Protocolului nr.10 al Tratatului CE, s-a ajuns la o înţelegere potrivit căreia participarea la cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) este obligatorie atunci când un stat membru îndeplineşte cerinţele necesare. De exemplu, decizia referitoare la Grecia a fost luată în anul 2001. Danemarca şi Marea Britanie beneficiază de protocoale speciale - aceste state au dreptul de a alege dacă participă sau nu. Până acum, Suedia nu îndeplineşte condiţiile pentru cea de-a treia etapă a UEM. În acelaşi timp, dacă un stat membru nu îndeplineşte cerinţele macro-economice impuse (de exemplu, are un deficit bugetar prea mare), acesta poate fi sancţionat de Consiliu sau de Banca Centrală Europeană. Chiar dacă un stat membru nu participă la cea de-a treia etapă a UEM, el trebuie să evite deficitele bugetare prea mari.

Faptul stipulării de către Constituţia României că moneda naţională este leul, rămâne regula, iar completarea alineatului 2 al textului, devenit art.137 în urma revizuirii, urmăreşte introducerea monedei unice euro în România, însă redactarea textului este neclară.

Enunţul textului este defectuos redactat, lipsindu-i acordul logic şi postulând o antinomie. Într-adevăr, textul „În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene” ar părea să spună că, în România, după aderare, prin lege organică s-ar putea dispune circulaţia monedei naţionale (RON), oricum existentă şi funcţionând în temeiul textului constituţional şi în acelaşi timp înlocuirea acesteia cu euro, ceea ce este o imposibilitate evidentă.

Termenul „circulaţia” nu trebuia inclus în enunţ, întrucât creează doar ambiguităţi, iar cuvântul „înlocuirea” este absolut suficientă, deoarece, introducând moneda euro în locul RON, este firesc că cea dintâi are putere circulatorie şi liberatorie, iar din acel moment, moneda naţională nu mai are putere circulatorie şi liberatorie.

Art.125 paragraful 2 din Constituţia Lituaniei prevede dreptul exclusiv al Băncii Naţionale de a emite bancnote, ceea ce ar putea conduce la o interpretare restrictivă a dispoziţiilor legii fundamentale, în ceea ce priveşte posibilitatea introducerii unei singure monede în Lituania.

O analiză a chestiunilor constituţionale în condiţiile în care Lituania este stat membru al Uniunii Europene ar fi incompletă fără o examinare a art.125 paragraful 2 din Constituţie, care se referă la politica monetară şi, de aceea, este relevantă pentru UEM. Introducerea monedei unice europene reprezintă o chestiune separată de UEM, care trebuie să fie distinctă de aderarea la Uniunea Europeană. Totuşi, trebuie menţionat că prevederile art.125 paragraful 2 din Constituţie ar putea fi interpretate într-o asemenea măsură, încât să nu permită introducerea unei monede unice în Lituania^[6].

Această dispoziţie constituţională a fost examinată în legătură cu cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi Monetare, care a debutat la 1 ianuarie 1999, după înfiinţarea Băncii Centrale Europene, la 1 iunie 1998 şi după crearea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) - care este independent - sistem ce include Banca Centrală Europeană şi băncile naţionale. Euro a fost introdus la 1 ianuarie 1999, iar bancnotele euro denominate şi monedele au fost introduse în circulaţie la 1 ianuarie 2002.

Conformart.127 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) - fostul art.105 TCE - , SEBC are următoarele atribuţii: să definească şi să pună în aplicare politica monetară a Uniunii (potrivit Statutului SEBC, principalul element îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor în interiorul Uniunii); să efectueze operaţiunile de schimb valutar, să deţină şi să administreze rezervele valutare oficiale ale statelor membre; să promoveze facilitarea operaţiunilor din cadrul sistemelor de plată. Un stat membru poate participa la cea de-a treia etapă a UEM numai dacă satisface anumite cerinţe macro-economice. Odată ce un stat membru participă prima dată la această etapă, acesta dobândeşte dreptul de a participa la procesul luării deciziilor legate de politica monetară (deopotrivă în cadrul Băncii Centrale Europene şi in Consiliu). Totuşi, conform Protocolului nr.10 din Tratatul CE, s-a ajuns la o înţelegere, conform căreia participarea la cea de-a treia etapă a UEM este obligatorie din momentul în care un stat membru îndeplineşte cerinţele necesare^[7]. Astfel cum am afirmat mai sus, chiar dacă statul membru nu participă la cea de-a treia etapă a UEM, acesta trebuie să evite oricum deficitele bugetare prea mari.

Obiectivul principal al SEBC este de a menţine stabilitatea preţurilor. Fără a aduce atingere obiectivului menţionat, SEBC sprijină politicile economice generale în Uniunea Europeană, cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii.

Banca Centrală Europeană este instituţia cu personalitate juridică, singura abilitată să autorizeze emiterea monedei euro, fiind independentă în exercitarea puterilor sale. Instituţiile şi organele Uniunii, precum şi guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu.

Bancnotele emise de Banca Centrală Europeană şi de băncile centrale naţionale sunt singurele bancnote având cursul legal în Uniune. Statele membre pot emite monede euro, sub rezerva autorizării Băncii Centrale Europene a volumului emisiunii. Consiliul de miniştri, la propunerea Comisiei, poate adopta regulamente stabilind măsuri pentru armonizarea valorilor unitare şi reguli tehnice pentru toate monedele destinate circulaţiei, în măsura în care este necesar pentru a asigura o bună circulaţie a acestora în Uniune. Consiliul de miniştri decide după consultarea Parlamentului European şi a Băncii Centrale Europene.

Revenind la art.125 din Constituţia Lituaniei, trebuie subliniat că sintagma „a emite bancnote” este o problemă de interpretare. Aceasta poate privi numai moneda naţională (lita) şi, totodată, să nu fie în contradicţie cu puterile Băncii Centrale Europene de a emite o singură monedă europeană. În orice caz, în condiţiile în care Lituania a aderat la Uniunea Europeană nu înseamnă că aceasta participă automat la cea de-a treia etapă a UEM. De aceea, dispoziţiile art.125 nu pot fi privite per se ca fiind incompatibile cu acquis-ul comunitar, deoarece Lituania este membră a Uniunii Europene.

3. Integrarea europeană

Articolul 148 vorbeşte la alin.(1) despre aderarea României la tratatele instituţionale ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii ce intră în suveranitatea statului către instituţiile comunitare, pe de o parte, iar pe de altă parte, despre exercitarea unor competenţe statale prevăzute în tratatele instituţionale în comun cu celelalte state membre.

Prerogativele de suveranitate sunt exercitate de instituţiile comunitare, în special de Parlamentul European şi de Comisia Europeană.

Pe de altă parte, exercitarea unor competenţe statale în comun cu alte state membre se face tot în cadrul unor instituţii comunitare (Consiliul European – Consiliul de Miniştri).

Primatul dreptului european faţă de dreptul naţional, atât al dreptului originar (tratatele instituţionale), cât şi al dreptului derivat (actele obligatorii ale instituţiilor comunitare – regulamente, directive, decizii) reiese din economia art.148, nemaifiind nevoie de alin.(2) al art.11, care prevede că „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

În ceea ce priveşte alin.(3) al art.11 conform căruia „În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”, considerăm că art.148 a constituit temeiul suficient pentru aderare, chiar dacă eventualele dispoziţii din tratatul de aderare (alin.1) sau din dreptul Uniunii Europene (alin.2 şi 3) ar fi contrare Constituţiei.

În proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, iniţiat de Cancelaria Preşedintelui României în anul 2011, se prevede modificarea şi completarea art.148, astfel:

Alineatul (1) va avea următorul cuprins: „România este un stat membru al Uniunii Europene şi exercită în comun cu celelalte state membre competenţele stabilite de tratatele Uniunii”.

După alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin.(1¹), cu următorul cuprins: „(1¹) Ratificarea actelor de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se face prin lege adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi”.

Alineatul (2) va avea următorul cuprins: „Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive sau de revizuire, precum şi celelalte acte juridice ale Uniunii Europene cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne”.

După alineatul (2) se introduce un nou alineat, alin.(2¹), cu următorul cuprins: „(2¹) Ratificarea tratatului privind aderarea unui stat la Uniunea Europeană se face prin lege adoptată de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi”.

Alineatele (3) şi (5) sunt propuse spre abrogare.

Aşa cum subliniază Curtea Constituţională în Decizia nr.799/2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României^[8], noul text al art.148, în varianta propusă de Cancelaria Preşedintelui României, reia soluţia constituţională referitoare la ratificarea, de această dată, a actelor de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a tratatelor privind aderarea unor state la Uniunea Europeană, prin legi adoptate de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi. De asemenea, legea de revizuire reia soluţia care consacră prioritatea de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive, precum şi a celorlalte acte juridice cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Curtea reţine că, în urma aderării la Uniunea Europeană, statele membre trebuie să respecte un principiu fundamental al ordinii juridice comunitare, şi anume efectul direct al normelor adoptate de instituţiile Uniunii.

De asemenea, în cuprinsul noului articol nu se mai regăseşte obligaţia Guvernului de a transmite Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene.

Camera Deputaţilor a respins la 21 mai 2013 proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, cu 41 voturi pentru, 259 împotrivă şi 18 abţineri. În consecinţă, proiectul de revizuire a Constituţiei nu va trece în dezbaterea Senatului, întrucât art.151 din Constituţie prevede că proiectul de modificare a legii fundamentale trebuie adoptat cu două treimi din voturile fiecărei Camere şi, în acest caz, acesta a fost respins. Prin urmare, procedura de adoptare a încetat, nefiind îndeplinită procedura de revizuire prevăzută la art.151 din Constituţie.

^[1] EU Enlargement – The Constitutional Impact at EU and National Level, A.E. Kellermann, J.W. de Zwaan, J. Czuczai, 2001, T.M.C. Asser Press, Hague, pp.370-371.

^[2] Articolul 68 a fost modificat în sensul permiterii străinilor de a dobândi dreptul de proprietate în anumite condiţii.

^[3] Alte prevederi necesitau o evaluare a constituţionalităţii referitoare la sucursalele companiilor Comunităţii şi dreptul lor de a cumpăra şi vinde proprietate funciară (Art.45, par. 7b şi 7c din Acordul European).

^[4] Curtea Constituţională îşi exprimă o astfel de opinie, dar numai pe baza propunerii Preşedintelui Republicii, a Guvernului şi a unei treimi din numărul deputaţilor Adunării Naţionale. Opinia Curţii Constituţionale este obligatorie pentru Adunarea Naţională. (Constituţia Sloveniei, art.160, par.2).

^[5] Aşa cum este cazul tratatelor de aplicare imediată

^[6] A.E. Kellermann, J.W. de Ywaan, J. Czuczai, op. cit., p.362.

^[7] Decizia referitoare la Grecia a fost luată la Lisabona în 2001. Până la această dată, Suedia nu îndeplineşte condiţiile pentru a participa la cea de-a treia etapă a UEM.

^[8] Decizia Curţii Constituţionale nr.799/2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.440 din 23 iunie 2011.