Uciderea la cererea victimei. Consideraţii teoretice cu privire la scopul şi funcţiile incriminării
de Iulian Dobrinescu

1. Noţiunea de ucidere la cererea victimei

Prin dispoziţiile art. 190 C. pen. se reglementează infracţiunea de ucidere la cererea victimei ca formă atenuată a omorului. Astfel, uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

Această reglementare a eutanasiei, constituie după cum s-a arătat în doctrină⁽¹⁾ o revenire la o infracţiune deja existentă, sub o formă asemănătoare, în legislaţia noastră penală⁽²⁾.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Totodată, reglementarea reprezintă şi o aliniere la tradiţia majorităţii codurilor europene⁽³⁾ (art. 486 C. pen. german, art. 77 C. pen. austriac, art. 114 C. pen. elveţian etc.).

Ca o explicaţie a acestei reveniri legislative, în expunerea de motive a noului Cod penal se arată că reintroducerea acestui text se impunea ca urmare a noului regim al circumstanţelor atenuante consacrat de partea generală. Într-adevăr, dacă în reglementarea anterioară, uciderea la cererea victimei putea fi valorificată ca o circumstanţă atenuantă judiciară, ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în reglementarea noului Cod penal, chiar reţinând o atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. De aceea, pentru a permite aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de pericol social al acestei fapte, s-a optat pentru o reglementare legală distinctă. De asemenea, a fost preferată denumirea marginală de ucidere la cererea victimei şi nu cea de omor la cererea victimei, pentru a exclude această faptă dintre antecedentele omorului calificat prevăzut de art. 187 lit. e).

Este de remarcat că sfera de incriminare a art. 190 C. pen. vizează exclusiv eutanasia, care poate fi comisă atât printr-o faptă comisivă, cât şi printr-o faptă omisivă, iar nu şi sinuciderea asistată medical care poate constitui infracţiunea distinctă de determinare sau înlesnire a sinuciderii (care se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani).

Sinuciderea asistată medical, deşi se încadrează încă şi mai clar în domeniul vieţii private a individului şi poate fi văzută din perspectiva celui care se sinucide ca o modalitate de expresie încă şi mai făţişă a dreptului la autodeterminare, iar din perspectiva medicului ca un gest de milă (sau chiar ca o obligaţie morală) şi ca atare, lezează (mult) mai puţin interesele societăţii decât infracţiunea de ucidere la cerere, nu este totuşi reglementată ca o formă atenuată a infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, ceea ce atrage următoarea consecinţă:

- medicul care ucide un pacient aflat în situaţia descrisă la art. 190, la cererea serioasă, conştientă şi repetată a acestuia va primi o pedeapsă cuprinsă între 1 şi 5 ani; medicul care asistă sinuciderea unei persoane aflate în situaţia descrisă la art. 190, la cererea serioasă, explicită, conştientă şi repetată a acestuia, va primi o pedeapsă cuprinsă între 3-7 ani (ceea ce îl exclude de la aplicarea dispoziţiilor din materia renunţării sau amânării pedepsei).

O regândire a legislaţiei penale sub acest aspect ar fi binevenită. În orice caz, toate argumentele ce vor fi făcute privitor la infracţiunea de ucidere la cererea victimei sunt valabile şi pentru sinuciderea asistată medical (comisă în condiţiile indicate în cuprinsul art. 190, desigur).

În cele ce urmează, vom arăta că incriminarea infracţiunii de ucidere la cererea victimei nu se justifică din perspectiva scopurilor şi funcţiilor pedepsei, astfel cum acestea sunt definite în doctrină şi legislaţie, nu contribuie la apărarea intereselor generale, nu poate conduce la realizarea scopului pedepsei şi eludează, ca efect inevitabil al însăşi fizionomiei actului incriminat, orice posibilitate de implementare efectiva a funcţiilor pedepsei.

Cu alte cuvinte, realizarea scopului şi funcţiilor pedepsei este paralizată prin chiar specificitatea acestei infracţiuni.

2. Scurtă trecere în revistă a scopul şi funcţiilor pedepsei

În doctrină se menţionează că, în materie penală, actele normative nu au o alcătuire haotică de dispoziţii, ci se prezintă ca o entitate sistematizată, având o coeziune internă proprie. Prevederile legii penale se corelează, se explică unele prin altele, oferind imaginea unui tot organizat, bine chibzuit, rezultat al unei preocupări de aşezare judicioasă şi raţională a dispoziţiilor normative⁽⁴⁾.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

În ce priveşte instituţia pedepsei, apreciem că "aşezarea judicioasă şi raţională" a dispoziţiilor normative nu poate avea ca punct de pornire decât scopul pedepsei, a cărui realizare orientează şi, în acelaşi timp, justifică opţiunile concrete ale legiuitorului în materie de incriminare şi sancţionare a unor fapte considerate primejdioase.

Ni se spune că pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, care este apărarea valorilor esenţiale ale societăţii împotriva infracţiunilor, scopul său coincide în mod firesc cu scopul legii penale şi al politicii penale. Această apărare nu se poate realiza altfel decât făcând să nu se mai săvârşească în viitor fapte socialmente periculoase, adică prevenind săvârşirea de noi infracţiuni⁽⁵⁾.

Preluând argumentele doctrinei, legiuitorul, prin dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 254/2013, statuează că scopul pedepsei este "prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni", precum şi "formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării sociale a deţinuţilor".

Din această expunere se poate deduce că, în concepţia legiuitorului, persoana infractorului reprezintă un risc pentru societate, risc dat în vileag tocmai de conduita sa infracţionala (şi implicit antisocială), risc care urmează a fi atenuat sau chiar suprimat prin influenţa pedepsei, care astfel se presupune că îşi şi dovedeşte justificarea şi necesitatea.

Putem acum să extragem raţionamentul politico-juridic care stă în spatele instituţiei pedepsei. Logica este simplă. Avem următoarele premise:

a) Criminalitatea se hrăneşte din ea însăşi, în sensul că, lăsată nereprimată, ea tinde să se reproducă, atât prin reiterare, cât şi prin propagare;

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.