Informaţia şi riscul - componente asimetrice ale contractului de credit
de Alexandru Păunescu

I. Operaţiunile de creditare sunt reglementate, în principal, prin O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului⁽¹⁾ . Cu toate că scopul legii este de a reglementa, în principal, condiţiile de acces şi activitatea instituţiilor de credit, actul normativ stabileşte, totodată, reguli relevante pentru relaţiile contractuale de creditare. Spre exemplu, art. 117² prevede că instituţiile de credit pot derula tranzacţii cu clienţii doar pe baze contractuale şi că instituţiile de credit nu pot pretinde clientului dobânzi, penalităţi, comisioane ori alte costuri şi speze bancare, dacă plata acestora nu este stipulată în contract, iar, potrivit art. 120, contractele de credit bancar sunt titluri executorii.

Efervescenţa demersurilor de reglementare din ultimii ani, atât la nivel naţional, cât şi european, a făcut ca o serie de dispoziţii legale aplicabile contractului de credit să fie cuprinse în acte normative adoptate în domeniul protecţiei consumatorului (spre exemplu, O.U.G. nr. 50/2010⁽²⁾ şi O.U.G. nr. 52/2016⁽³⁾).

Astfel, înţelesul noţiunii de "contract de credit" este stabilit prin art. 3 pct. 3 din O.U.G. nr. 52/2016 şi art. 7 pct. 2 din O.U.G. nr. 50/2010, care precizează faptul că acesta este "contractul prin care un creditor acordă, promite sau stipulează posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilităţi financiare similare, cu excepţia contractelor pentru prestarea de servicii în mod continuu ori pentru furnizarea de bunuri de acelaşi fel, atunci când consumatorul plăteşte pentru asemenea servicii sau bunuri în rate, pe durata furnizării lor".

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

În literatura de specialitate sunt formulate mai multe definiţii ale contractului de credit, mai mult sau mai puţin diferite. Din punct de vedere economic, unii autori arată că acest contract implică un schimb obişnuit de bunuri prezente pentru bunuri viitoare, în sensul că un anumit număr de unităţi monetare încetează să fie la dispoziţia creditorului şi devin disponibile pentru debitor, pentru o perioadă prestabilită de timp.

Însă ceea ce ne interesează nu este formularea unei definiţii în sine, ci natura contractului, şi anume dacă este un contract sinalagmatic sau unilateral, real sau consensual, aspecte care nu sunt definitiv tranşate în definiţiile doctrinare. Cert este că debitorul este cel care primeşte o sumă de bani, iar creditorul este cel care transferă o sumă de bani debitorului, în schimbul angajamentului acestuia de a rambursa, în viitor, suma primită, plus costul de finanţare. Este limpede că, pentru debitor, preţul creditului nu se poate situa sub un nivel minim, care trebuie să acopere în totalitate costurile creditorului. Dobânda este un echivalent al folosinţei fondurilor împrumutate şi reprezintă fructe civile produse de bunul împrumutat⁽⁴⁾.

II. Distincţia dintre contractele sinalagmatice şi cele unilaterale se face în funcţie de repartizarea obligaţiilor între părţile contractante⁽⁵⁾, şi anume după cum prin contract se nasc obligaţii reciproce şi interdependente sau se nasc obligaţii numai în sarcina unei părţi.

Dihotomia obligaţiilor reciproce şi interdependente, pe de o parte, şi a obligaţiilor ce se nasc numai în sarcina unei părţi, pe de altă parte, este discutabilă, din perspectiva naturii contractului, având în vedere că, prin măsurile legislative adoptate pentru protecţia consumatorului, au fost prevăzute o serie de drepturi pentru debitor şi obligaţii corelative pentru bancă - spre exemplu, obligaţia de informare în legătură cu orice modificare a ratei dobânzii aferente creditului (art. 50 din O.U.G. nr. 50/2010⁽⁶⁾) sau obligaţia de conversie într-o monedă alternativă, în cazul în care consumatorul decide să-şi exercite dreptul de a converti contractul de credit, creditorul transmiţând oferta sa consumatorului în cel mai scurt termen (art. 32 din O.U.G. nr. 52/2016⁽⁷⁾). Aceste obligaţii ţin de obiectul principal al contractului, incumbă creditorului în relaţia cu debitorul şi ca urmare a exercitării de către debitor a unor drepturi. Astfel, se pune problema dacă intervenţia legiuitorului în cadrul contractual, prin măsuri de tipul celor menţionate anterior, presupune o conturare a caracterului sinalagmatic al contractului, în sensul că, astfel cum sunt reglementate relaţiile contractuale, este limpede că banca are o serie de obligaţii pe parcursul relaţiei contractuale şi, prin urmare, nu se poate spune că "obligaţiile se nasc numai în sarcina unei părţi".

În acest context, rămâne de analizat îndeplinirea condiţiei reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor contractuale, în caz contrar, contractul fiind "unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi"⁽⁸⁾. Potrivit unor opinii, din moment ce contractul de credit este o formă specială a contractului de împrumut, remiterea efectivă a sumei de bani, prin transferul de fonduri în contul debitorului, este o condiţie pentru încheierea contractului (împrumutul fiind contract real). Până la acel moment ar fi o promisiune de creditare. În cealaltă ipoteză, opiniile susţin că încheierea contractului are loc prin simplul acord de voinţă al părţilor, iar remiterea sumei este, în realitate, executarea de către creditor a contractului deja încheiat. În acest caz, condiţia reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor ar fi îndeplinită din considerentul că niciun creditor nu ar disponibiliza o sumă de bani fără să ştie că obligaţia debitorului de rambursare este asumată şi în temeiul contractului valabil încheiat (deja).

Totuşi, în acest context este de precizat că, potrivit doctrinei în materia contractelor, încadrarea unui contract într-o categorie sau alta nu depinde neapărat de natura lui. Părţile pot să convină ca un contract de regulă unilateral să devină sinalagmatic. Exemplul clasic este cel al depozitului, contract unilateral, care, în cazul în care este remunerat, devine sinalagmatic. Prin urmare, regulile generale în materia împrumutului de consumaţie rămân aplicabile, după cum sunt aplicabile şi cele ale depozitului (unilateral) în cazul depozitului remunerat (sinalagmatic).

În ceea ce priveşte efectele desfiinţării contractului, o altă discuţie este referitoare la încadrarea contractului în categoria celor cu executare uno ictu sau succesivă. Distincţia este relevantă în ceea ce priveşte sancţiunea neexecutării contractului, ştiut fiind că rezoluţiunea se aplică în cazul contractelor cu executare uno ictu, iar rezilierea se aplică în cazul contractelor cu executare succesivă. În materia contractelor de credit încheiate cu persoane fizice, prin Decizia nr. 760/2014⁽⁹⁾, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele: "contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că banca îşi asumă o obligaţie care se execută dintr-odată, iar cealaltă parte îşi asumă o obligaţie de restituire succesivă nu face ca natura contractului să fie succesivă, ştiut fiind că contractul nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-odată pentru o parte şi cu executare succesivă pentru cealaltă parte. Restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a obligaţiei, obligaţia de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar".

Pe de altă parte, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare prevede rezilierea de drept a contractului, în termen de 30 de zile de la punerea în întârziere a debitorului, întreaga sumă a creditului, cu dobânzile aferente la data operării rezilierii, devenind exigibilă, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016⁽¹⁰⁾ reţine aplicarea teoriei impreviziunii la contractele cu executare succesivă.

În practică, băncile execută întotdeauna obligaţia de remitere a sumei de bani. Probabil că au existat cazuri de întârziere, din cauza unor riscuri operaţionale, dar nu sunt cunoscute cazuri în care debitorii să ceară desfiinţarea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de către creditor. Or, este greu de spus care e situaţia preferabilă pentru debitor: să rămână în întârziere cu acelaşi grafic de rambursare, eventual, să încerce o reeşalonare sau să înapoieze, în virtutea rezoluţiunii, toată suma deja împrumută.

În doctrină, s-a admis aplicarea rezilierii şi în materia împrumuturilor băneşti ca sancţiune pentru neexecutare, dacă împrumutatul, în afara obligaţiei de restituire, îşi asumă şi alte obligaţii pe care nu le respectă (spre exemplu⁽¹¹⁾, dacă împrumutatul nu plăteşte dobânzile la termen).

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

În acest context, aplicarea rezilierii este o soluţie acceptabilă, fie şi pentru simplul fapt că, dacă nu am face-o, răsturnarea efectelor grave ale rezoluţiunii pentru debitor ar putea să determine alte iniţiative legislative de tipul "remediilor", iar, pentru moment, creativitatea legiuitorului a fost suficient pusă la încercare.

III. În ceea ce priveşte riscul contractului, dacă este vorba de un contract sinalagmatic, regula este că riscul este suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de executat. Pe de altă parte, dacă avem în vedere că discutăm despre un contract unilateral, translativ de proprietate, riscurile sunt suportate de proprietar.

La prima vedere, faţă de cele menţionate, includerea riscului în costul de finanţare şi toate calculele complicate pe care şi le face banca pentru a se proteja de risc par o anomalie, pentru că rezultă că aceasta nu ar fi niciodată partea culpabilă pentru neexecutarea obligaţiei şi, oricum, debitorul suportă riscul, fiind proprietarul sumei obţinute prin credit. Însă, cel mai mare risc al băncii nu este legat de bunul ce face obiectul contractului (suma împrumutată), ci de însăşi operaţiunea de creditare, care presupune, în mod evident, probabilitatea ca debitorul să nu restituie împrumutul, indiferent dacă nu vrea sau nu poate să o facă ori dacă suma împrumutată în monedă străină se devalorizează sau nu. De asemenea, riscul băncii nu este legat de bunul cumpărat de client cu banii împrumutaţi pentru simplul motiv că acesta nu se află în proprietatea băncii.

Venitul viitor al debitorului este transferat către creditor. De aceea, venitul viitor al clientului este elementul esenţial al deciziei de creditare. Valoarea şi calitatea garanţiilor reale vin în subsidiar pentru a facilita acordarea creditului, ca accesoriu.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.