Contractul de împrumut
de Ioan Popa

Dr. Notar public*
ABSTRACT

The study devoted to the loan contract resumes in a new form, determined, indeed, by the new Civil Code as well, this type of contract with a millenary existence, which has its roots in the Roman Age. The study emphasizes the evolution in time of the loan contract, from the essentially free loan, concluded between relatives, friends, acquaintances, a contract in which the moral precepts, including those related to religious morals, were extremely obvious, to the current loan contract, with an onerous variant, a contract that, without having lost its viability, has become extremely topical, useful. The study also emphasizes the form in which the Civil Code has insisted on regulating this type of contract, under the more or less beneficial influence of the doctrine and of the case law prior to its adoption. We tried, where we found it necessary, to go beyond the traditional patterns of the contract, as it is regarded by a significant part of the doctrine, and to accredit other points of view, being fully aware of their fragility. Last but not least, we tried to adapt the theories of some pragmatic exigencies, which, ultimately, should prevail over any constructions more related to the philosophy of law, not to the changing law.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Key words: loan; commodatum; mutuum.

1. DEFINIŢIE. SEDIUL MATERIEI

Împrumutătorul remite un lucru unui împrumutat pentru ca acesta să se servească de lucrul respectiv un anumit timp, apoi să-l restituie, în natură sau prin echivalent. Împrumutul¹ este arhetipul contractului de credit. Serviciul pe care împrumutătorul îl face cocontractantului său constă în faptul că se privează pentru un timp determinat de folosinţa unui bun al său, din dorinţa altruistă de a îndatora pe cealaltă parte, cu care în genere se găseşte în relaţii de rudenie ori de prietenie². Contractul de împrumut, în general, este acel contract prin intermediul căruia o persoană, numită împrumutător, îi dă unei alte persoane, numită împrumutat, un lucru anume, cu dreptul pentru împrumutat să se folosească de acesta potrivit naturii şi destinaţiei sale şi cu obligaţia de a-l restitui"³. Codul civil nu ne oferă o definiţie a împrumutului, în general, însă reglementează contractul de împrumut, în toate formele sale, prin articolele 2.144–2.170, articole care constituie sediul materiei acestui contract. Fără o definiţie legală, în opinia noastră, împrumutul este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului un bun, pentru ca acesta să îl folosească un anumit timp, cu obligaţia de a-l restitui în natură sau prin echivalent. Din definiţia pe care o propunem rezultă, credem, trăsăturile generale ale împrumutului, şi anume necesitatea remiterii materiale a lucrului, de unde va rezulta caracterul real al contractului, indiferent de natura împrumutului, apoi faptul că obiect al împrumutului îl constituie un bun, fără alte precizări, aici având în vedere o diversitate de bunuri în funcţie de natura împrumutului. Totodată, din definiţie mai rezultă caracterul temporar al împrumutului, cât şi obligaţia de restituire, care va putea avea ca obiect fie bunul împrumutat, individual determinat, fie un bun echivalent, după natura împrumutului.

Codul civil reglementează pentru prima dată promisiunea de împrumut (art. 2.145). Fără a fi extaziat de această "inovaţie" a legiuitorului, promisiunea de împrumut se caracterizează prin aceea că, "atunci când bunul se află în deţinerea beneficiarului, iar promitentul refuză să încheie contractul, instanţa, la cererea celeilalte părţi, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, dacă cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite" [textul constituie o excepţie de la prevederile art. 1.279 alin. (3) din Codul civil]. Arătasem anterior faptul că împrumutul, în toate variantele sale, presupune remiterea materială a lucrului către împrumutat (cum se va arăta ulterior), or, legiuitorul, în ipoteza articolului precitat, porneşte de la premisa potrivit căreia "bunul se află în deţinerea beneficiarului", fără să ne spună cu ce titlu. De aici ar rezulta că atunci când beneficiarul se află deja în detenţia bunului, nu mai putem vorbi de caracterul real al împrumutului, care devine, în această situaţie de excepţie, consensual! (Opinie a profesorului Francisc Deak, potrivit căreia dacă lucrul se află în posesiunea sau detenţiunea comodatarului, indiferent cu ce titlu, contractul de comodat se poate încheia solo consensu⁴. Presupunând că bunul i-a fost transmis chiar de împrumutător împrumutatului, în acel moment s-a încheiat chiar contractul de împrumut, întrucât cele două elemente esenţiale la încheierea contractului, consimţământul părţilor şi remiterea materială a lucrului, au fost îndeplinite, cu excepţia situaţiei în care remiterea materială a lucrului s-a făcut cu alt titlu, spre exemplu bunul a fost dat în depozit. Într-o atare situaţie, deţinerea lucrului de către comodatar este specifică contractului de depozit, şi nu comodatului. În ce temei s-a făcut intervertirea titlului detenţiei precare din depozitar în comodatar?). Dacă împrumutatul a intrat în detenţia bunului pe o altă cale şi de la o altă persoană, această situaţie nu are nicio legătură cu împrumutul şi nu poate fi calificată drept promisiune de împrumut. Singura variantă care, în opinia noastră, ar putea fi calificată promisiune de împrumut este situaţia în care părţile convin la încheierea unui contract de împrumut, chiar încheie în acest sens şi un înscris constatator, însă împrumutătorul nu remite efectiv împrumutatului bunul împrumutat. Într-o atare situaţie, desigur, se poate cere pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract, dacă lucrul nu este remis efectiv împrumutatului, instanţa de judecată obligând împrumutătorul la remiterea lucrului, pe baza consimţământului părţilor exprimat anterior. În ipoteza vizată de art. 2.145 din Codul civil, instanţa de judecată este chemată să suplinească consimţământul părţilor, întrucât comodatarul se află deja în deţinerea bunului.

Instanţa ar putea obliga doar la remiterea lucrului şi nu va putea suplini consimţământul părţii care nu mai doreşte să încheie contractul de împrumut, întrucât nemo cogi ad factum praecise potest⁵. Oricum, ipoteza descrisă de legiuitor nu poate fi o "promisiune" atâta timp cât consimţământul părţilor nu este realizat (şi nici nu poate fi suplinit de instanţa de judecată), iar bunul, deşi se află în detenţia comodatarului, acesta îl deţine cu alt titlu, şi nu cu titlul împrumutului de folosinţă (iar despre intervertirea titlului deţinerii legiuitorul nu ne spune nimic).

În condiţiile art. 2.144 din Codul civil, împrumutul este de două feluri, împrumutul de folosinţă, numit şi comodat, şi împrumutul de consumaţie, numit şi mutuum. Între cele două tipuri de contracte s-ar putea stabili câteva asemănări şi deosebiri care, în principal, s-ar referi la:

a) Bunurile ce fac obiectul comodatului sunt bunuri nefungibile şi neconsumptibile, pentru a putea fi restituite în natura lor. Dimpotrivă, bunurile împrumutului de consumaţie sunt fungibile şi consumptibile, astfel încât restituirea lor se va face doar prin echivalent. De aici decurge consecinţa imediată, prin comodat se transmite doar folosinţa bunului (ca drept personal⁶), în timp ce prin mutuum se transmite chiar proprietatea bunului. Aşa fiind, capacitatea cerută pentru a încheia un comodat este, de regulă, cea specifică actelor de administrare, în timp ce pentru mutuum se cere capacitatea deplină de exerciţiu specifică actelor de dispoziţie.

b) Comodatul este un contract esenţialmente gratuit, dezinteresat, în timp ce mutuum, în lipsa unei stipulaţii contrare, este prezumat a fi gratuit, însă împrumutul de bani se prezumă a fi oneros până la proba contrară.

c) Comodatul poate avea ca obiect atât bunuri mobile, cât şi bunuri imobile, corporale sau chiar incorporale⁷, în timp ce mutuum nu poate avea ca obiect bunuri imobile, ci doar bunuri mobile, fungibile, susceptibile de a se consuma în perioada împrumutului.

d) Comodatarul este ţinut să restituie acelaşi bun, individual determinat, în timp ce beneficiarul împrumutului de consumaţie va fi obligat să restituie bunuri de aceeaşi natură, calitate şi cantitate.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

e) Restituirea anticipată a bunului este o posibilitate doar a comodatarului, în timp ce în cazul mutuum restituirea se va face la termenul convenit, iar dacă nu s-a convenit un termen, restituirea se va face la termenul stabilit de instanţă (cu excepţia creditelor bancare, astfel cum se va arăta ulterior).

f) Comodatul este un contract unilateral (opinia covârşitor dominantă în doctrina românească sau cea străină), partea care se obligă fiind comodatarul, în timp ce mutuum este un contract unilateral, dacă se încheie între particulari, însă devine sinalagmatic atunci când are ca obiect o sumă de bani, iar contractul este încheiat cu un profesionist (o instituţie de credit care se obligă, la rândul ei, să acorde împrumuturi în bani). Am prezentat aici opiniile dominante în privinţa acestui caracter juridic, în ce ne priveşte având o altă părere.

Pe baza acestor caractere generale ale împrumutului, indiferent de natura acestuia, vom analiza mai în detaliu câteva varietăţi de împrumut, începând cu:

2. ÎMPRUMUTUL DE FOLOSINŢĂ (COMODATUL⁸)

Codul civil defineşte împrumutul de folosinţă prin art. 2.146, potrivit căruia "împrumutul de folosinţă este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părţi, numite comodatar, pentru a se folosi de acel bun, cu obligaţia de a-l restitui după un anumit timp". Din definiţia legală prezentată, putem stabili câteva trăsături ale împrumutului de folosinţă, astfel:

Părţi ale contractului de comodat sunt comodantul şi comodatarul, care trebuie să aibă capacitatea necesară încheierii actelor de administrare. Cu toate acestea, în cazul în care bunul dat în comodat aparţine mai multor coproprietari (avem în vedere atât coproprietatea simplă, pe cote-părţi, cât şi coproprietatea în devălmăşie), orice act de transmitere a folosinţei cu titlu gratuit, de tipul comodatului, nu poate fi încheiat decât cu acordul tuturor coproprietarilor, fiind considerat act de dispoziţie [art. 641 alin. (4) din Codul civil]. Comodantul poate fi orice persoană care are dreptul de a folosi bunul (art. 2.147 din Codul civil), ceea ce nu presupune obligatoriu calitatea de proprietar al bunului, fiind suficientă calitatea de posesor sau detentor precar, contractul nefiind translativ de proprietate. De regulă, comodant este chiar proprietarul bunului, sens în care vom înţelege şi problema suportării riscurilor (de către proprietar, res perit domino), dar şi posibilitatea promovării acţiunii în revendicare sau a acţiunilor posesorii. Comodatarul va putea promova şi el, pentru apărarea dreptului său, acţiunile posesorii, ca şi locatarul. Comodatar poate fi orice persoană aptă să folosească bunul, numai în interes personal, nefiind posibilă retransmiterea bunului către o altă persoană, tot în scopul folosinţei.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.