Capacitatea de exerciţiu a pacientului minor
de Ionuţ Vida-Simiti

Dr., Lector univ.* – Facultatea de Medicină,
Universitatea de Medicină şi Farmacie "Iuliu Haţieganu" din Cluj-Napoca

Avocat – Baroul Cluj

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

ABSTRACT

The consent of the patient is a legal consent and therefore it has to comply with all the validity conditions thereof. Among these, the condition of the capacity of exercise of the minor patient benefits from a special regulation by Article 661, the 2nd sentence of the Law No 95/2006. The present study intends to analyze these special provisions, by corroborating them with the regulations applicable to the legal representatives of the minor and by reference to the common law in the matter of capacity of exercise, for the purpose of accomplishing the finality of the legal provisions (protected access to the medical service) and of avoiding some blockage situations, generated by a bureaucratic interpretation.

Key words:

capacity of exercise; rights of the patient; parental rights; common law–special law relation; medical consent; malpractice; legal guardian; speciality arbitrage commission.

1. Capacitatea specială de exerciţiu din dreptul medical

Consimţământul la actul medical este un consimţământ juridic deoarece prin el se asumă un statut juridic ce implică drepturi şi obligaţii corelative atât pentru pacient, cât şi pentru medic¹. În consecinţă, consimţământul pacientului trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate ale consimţământului juridic: să fie serios, liber şi în deplină cunoştinţă de cauză. Această din urmă condiţie presupune existenţa cumulativă a unei stări fizice – discernământul – şi a unei stări juridice – capacitatea de exerciţiu, care în dreptul medical beneficiază de o reglementare specială². Astfel, conform art. 661 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii: "Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani. Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri: a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află; b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani"³.

Problema o ridică art. 661, teza a II-a lit. a) din Legea nr. 95/2006, care nu face nicio distincţie între diferitele categorii de minori: cei fără capacitate de exerciţiu, adică minorii sub 14 ani [art. 43 alin. (1) lit. a) C. civ.], minorii cu capacitate restrânsă de exerciţiu, adică persoanele între 14 şi 18 ani [art. 41 alin. (1) C. civ.] şi cei care au în mod excepţional capacitate de exerciţiu deplină, dobândită prin căsătorie (art. 39 C. civ.) sau prin recunoaşterea anticipată de către instanţa de tutelă (art. 40 C. civ.). Astfel, urmare acestor reglementări legale am putea ajunge într-o situaţie aberantă ca, pe de o parte, conform art. 661 teza a II-a lit. a) din Legea nr. 95/2006, minorul cu capacitate deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie să nu aibă aptitudinea de a-şi exprima consimţământul la un act medical banal; dar, pe de altă parte, în baza aceluiaşi text legal, minorului mai mic de 14 ani, care nu are nici măcar capacitate restrânsă de exerciţiu, aflat într-o situaţie de urgenţă (iar reprezentantul legal să nu poată fi contactat şi el are discernământ) să i se recunoască aptitudinea juridică de a-şi exprima consimţământul. Mai mult decât atât, aceluiaşi minor aflat într-o situaţie obişnuită nu i se recunoaşte aptitudinea de a exprima consimţământul medical la un serviciu medical banal; însă, într-o situaţie de urgenţă, "când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului" şi când oricum medicul are abilitatea legală dată de art. 662 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 de a acţiona fără consimţământul exprimat de reprezentantul legal, totuşi să ne bazăm pe discernământul minorului indiferent de vârstă şi fără ca refuzul său să poată fi surmontat, ca în cazul refuzului reprezentantului legal în condiţiile art. 17 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului⁴.

2. Raportul dintre norma specială de drept medical şi reglementarea de drept comun a capacităţii de exerciţiu

În plan teoretic, justificarea acestei reglementări speciale ar putea fi aceea că ocrotirea minorului are o latură patrimonială şi una nepatrimonială⁵, iar capacitatea de exerciţiu vizează cu precădere actele juridice patrimoniale⁶.

Însă această abordare impune întrebarea dacă drepturile pacientului sunt drepturi nepatrimoniale sau sunt drepturi de creanţă. Dacă ar fi drepturi nepatrimoniale, adică absolute, subiectul pasiv ar fi unul nedeterminat (absolut toate subiectele de drept); însă, în cazul nostru, subiectul pasiv este unul determinat – doar medicul, care (în exercitarea profesiei ca profesie liberală sau în calitate de angajat al unităţii sanitare) a acceptat pacientul în baza art. 663 alin. (1) al Legii nr. 95/2006. Obligaţia medicală a acestuia nu este o obligaţie de a nu face corelativă drepturilor absolute şi nepatrimoniale la viaţă, sănătate, integritate corporală, ci este o obligaţie de a face – de a presta serviciul medical, care, la rândul ei, nu este o obligaţie de rezultat (sens în care medicul nu se obligă să dea sau să menţină viaţa, sănătatea, integritatea corporală a pacientului), ci este o obligaţie de mijloace⁷, prin care medicul este îndatorat doar să caute (cu diligenţă şi prudenţă, utilizând toate mijloacele necesare) menţinerea vieţii, sănătăţii, integrităţii corporale pacientului. Dacă drepturile pacientului ar fi drepturi nepatrimoniale, adică absolute, atunci nu ar exista în sarcina pacientului obligaţii echivalente (pentru dreptul la viaţă nu datorezi nimic niciunui subiect de drept); însă, în cazul nostru, pacientul este debitorul obligaţiei de plată a onorariului echivalent prestării serviciului medical. Aceasta înseamnă că manifestarea de voinţă a pacientului este pentru exerciţiul unor drepturi de creanţă (relative şi patrimoniale)⁸.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Mai mult decât atât, în domeniul actelor juridice nepatrimoniale orientarea actualului Cod civil este una foarte permisivă. Astfel, conform art. 417 C. civ., "Minorul necăsătorit îl poate recunoaşte singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoaşterii." Fireşte, există aici condiţionarea de starea fizică a discernământului la momentul încheierii actului juridic, dar existenţa acestuia condiţionează valabilitatea actului juridic şi în ipoteza în care este încheiat de o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu. În acest sens, art. 425 C. civ. nici nu reiterează condiţia generală şi subînţeleasă a discernământului atunci când prevede că acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită de mama minoră.

În plan practic, jurisprudenţa recentă a stabilit că acordul pentru servicii medicale minore poate fi exercitat de un singur părinte, spre deosebire de alte servicii medicale, care pot fi contractate doar cu informarea prealabilă a ambilor părinţi. De aici doctrina a concluzionat că pentru examinările medicale pediatrice sau tratarea unor boli frecvente, de genul virozelor sau răcelilor, nu este necesar consimţământul ambilor părinţi, dar pentru tratamente complexe sau prevenţii în afara planului naţional de vaccinări este nevoie de acordul amândurora⁹.

Astfel, pentru ocrotirea minorului, unele servicii medicale obişnuite sunt la latitudinea unui singur părinte, altele considerate mai complexe necesită consimţământul ambilor părinţi; şi, mai mult decât atât, alte servicii medicale extrem de importante sunt date de facto în competenţa unei comisii de arbitraj de specialitate, care, în baza art. 17 din Legea nr. 46/2003, poate înlătura refuzul părinţilor, adică le ia acestora puterea de decizie. În concret, suntem în faţa unei ierarhizări a exercitării dreptului medical în funcţie de riscul serviciului medical, similară ierarhizării exerciţiului celorlalte drepturi patrimoniale în funcţie de consecinţele economice ale actelor juridice (conservare, administrare, dispoziţie – fie curente, de mică valoare, fie de semnificativă valoare), prevăzută de art. 37–44 C. civ.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.