Universul Juridic Premium nr. 1/2020
Desfiinţarea înscrisurilor şi anularea actelor juridice în procesul penal
de Irina Kuglay
09 ianuarie 2020În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
În practica instanţelor penale am constatat numeroase inconsecvenţe în rezolvarea unor probleme care ţin fie de acţiunea civilă, accesorie celei penale, fie de instituţii care, deşi complementare acţiunii penale, sunt tratate în mod artificial tot în cadrul acţiunii civile, din cauza aparentei lor asemănări cu instituţii de drept civil.
Înscrisurile constatate false în cadrul procesului penal şi actele juridice încheiate prin comiterea infracţiunilor cercetate în procesul penal sunt două dintre aceste categorii.
Cum nici doctrina, mai veche sau mai nouă, nu s-a preocupat în mod special de acestea, încercăm să lămurim în cadrul articolului care este semnificaţia, în cadrul procesului penal, a celor două măsuri anunţate în titlu (desfiinţarea înscrisurilor şi anularea actelor juridice), care este natura lor, prin ce se diferenţiază între ele şi în ce măsură ţine fiecare dintre ele de rezolvarea acţiunii civile sau a celei penale în cadrul procesului penal.
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
Pentru fiecare demers teoretic am recurs la numeroase soluţii ale jurisprudenţei, chiar dacă la unele numai pentru a ne îndoi de corectitudinea lor.
Încercând să lămurim aceste aspecte, urmează să efectuăm, într-o primă etapă, câteva clarificări terminologice (I), care să ne permită să analizăm în detaliu aspectele privind desfiinţarea înscrisurilor (II) şi restabilirea situaţiei anterioare (prin desfiinţarea unui înscris sau anularea unui act juridic) (III), urmând ca în final să formulăm câteva concluzii generale (IV).
I. Clarificări terminologice
Problemele pe care ne-am propus să le tratăm în această lucrare vin în bună măsură şi din faptul că în practica organelor judiciare penale nu se acordă suficientă atenţie terminologiei folosite pentru diferite instituţii; consecinţele acestui fapt nu sunt numai la nivel formal, întrucât, aşa cum vom arăta, utilizarea improprie sau inconsecventă a unor noţiuni sporeşte confuzia şi în ceea ce priveşte conţinutul instituţiilor pe care acestea le desemnează. Noţiunile relevante pentru prezentul articol sunt, în principal, cele de "act juridic" şi "înscris" (1), precum şi cele de "desfiinţare" şi "anulare" (2).
1. "Act juridic" şi "înscris": noţiuni penale autonome? Credem că este util, înainte de toate, să reamintim că noţiunea de "act juridic" are, atât la nivel doctrinar(1), cât şi în practică şi chiar în legislaţie (indiferent de domeniu), două accepţiuni:
- un prim sens este cel de manifestare de voinţă exprimată cu scopul de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret - negotium iuris;
- un al doilea sens este cel de înscris constatator al unei manifestări de voinţă, adică un suport material - instrumentum probationis sau instrumentum. Aşa cum reiese din această accepţiune, în acest al doilea sens, noţiunea de act juridic se suprapune cu noţiunea de înscris ca mijloc de probă(2) a unui act juridic, astfel cum este ea folosită în Codul de procedură civilă(3).
Distincţia este importantă, întrucât, deşi în Codul de procedură penală se foloseşte sintagma "desfiinţarea înscrisurilor" (deci a suportului material - instrumentum), deseori instanţele anulează, în realitate, actul juridic (negotium iuris). Uneori însă, această diferenţă este sesizată întocmai de instanţele penale; s-a reţinut, de exemplu, că, "în privinţa actului de vânzare-cumpărare încheiat între partea civilă şi inculpată, trebuie făcută o disociere între înscrisul constatator (act juridic în sens de instrumentum) şi manifestarea de voinţă pe care o consemnează (act juridic în sens de negotium) "(4) .
Menţionăm, totodată, că, în tot cuprinsul său, Codul de procedură penală nu foloseşte noţiunea de "act juridic" (în sensul de negotium iuris), ci doar pe aceea de "înscris" [de exemplu, la art. 25 alin. (3), care vorbeşte despre desfiinţarea unui înscris, la art. 97 alin. (2), care enumeră mijloacele de probă, la art. 169 şi urm., care se referă la ridicarea de obiecte şi înscrisuri, la art. 198, care detaliază condiţiile în care înscrisurile pot fi folosite ca mijloc de probă, la art. 5491, care reglementează procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării etc.]. Este evident că, în toate aceste situaţii, Codul de procedură penală se referă la înscrisuri ca instrumentum. Pe cale de consecinţă, nu există niciun motiv pentru care să considerăm că în Codul de procedură penală ori în general în dreptul procesual penal noţiunile de "act juridic" şi "înscris" ar fi folosite cu un alt înţeles decât în dreptul civil, respectiv dreptul procesual civil.
Deşi poate surprinde o astfel de afirmaţie, apreciem că această distincţie trebuie evidenţiată şi în planul sancţiunilor civile care intervin. Astfel, în ipoteza falsului, fiind vorba de instumenta civilis atunci când infracţiunea priveşte un înscris, sancţiunea de drept civil care intervine în prima etapă nu vizează actul juridic, ci înscrisul: acesta din urmă este sancţionat cu nulitatea în condiţiile art. 175 C. pr. civ., sancţiune ce i se aplică ţinând cont de calitatea de act de procedură; doar ca o consecinţă a acestei nulităţi a actului de procedură, abia într-o a doua etapă, intră în discuţie şi sancţiunea din planul dreptului substanţial, aceea care afectează actul juridic, negotium, sancţiune care poate fi nulitatea ori o alta, după caz. Astfel, efectele vor fi diferite în funcţie de natura condiţiei. Dacă înscrisul este o condiţie ad validitatem a actului juridic, atunci desfiinţarea lui va atrage şi nulitatea operaţiei juridice, iar dacă înscrisul este o condiţie ad probationem, actul juridic va putea, în principiu, să producă efecte în funcţie de cauza de nulitate a înscrisului şi de legătura ei cu actul juridic propriu-zis(5) .
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
Propunem această interpretare plecând de la două considerente. În primul rând, considerăm că natura civilă a acţiunii civile din procesul penal atrage aplicarea normelor de drept civil sau de drept procesual civil, după caz, ca drept comun. În al doilea rând, apreciem că reglementarea înscrisurilor în Codul de procedură civilă ar atrage reconsiderarea analizei privitoare la condiţia formei şi ar impune o distincţie între condiţia de drept substanţial a formei şi înscrisul ca act de procedură, iar pe cale de consecinţă, aplicarea pentru această ultimă categorie a dispoziţiilor din Codul de procedură civilă privitoare la nulitatea actelor de procedură civilă şi regimul juridic stabilit de acesta(6) .
2. "Desfiinţare" şi "anulare" - noţiuni diferite Referindu-se la invalidarea înscrisurilor, Codul de procedură penală foloseşte cu precădere noţiunea de "desfiinţare", nu pe aceea de "anulare": în art. 25 alin. (3) arată că instanţa trebuie să se pronunţe cu privire la "desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris", în art. 315 alin. (2) lit. d) dispune ca procurorul, clasând cauza, să sesizeze judecătorul de cameră preliminară pentru "desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris", iar la art. 5491 reglementează "procedura de (...) desfiinţare a unui înscris în cazul clasării".
Aşadar, această terminologie privitoare la măsura având ca obiect înscrisurile nu este întâmplătoare. Terminologia este proprie naturii acestei măsuri, care, în privinţa acestor instrumente de probă, constă, materialmente, în efectuarea unor menţiuni în cuprinsul lor care să ateste că ele nu mai sunt, juridiceşte, utilizabile în scopul pentru care au fost întocmite.
Prin anulare(7) însă înţelegem, îndeobşte, sancţiunea aplicată unei operaţiuni juridice, respectiv unui act juridic, sancţiune care lipseşte de consecinţe juridice o manifestare de voinţă exprimată prin încălcarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă, şi nu una care afectează, materialmente, un înscris constatator, respectiv un instrumentum(8).
Pentru deplina rigoare, trebuie menţionat că există totuşi o referire în Codul de procedură penală la "anulare" în legătură cu înscrisurile: este cea din art. 580 C. pr. pen., text care detaliază modul de punere în executare a dispoziţiei de desfiinţare a înscrisurilor; utilizarea termenului "anulat", la alin. (2) al art. 580 C. pr. pen. este însă o simplă inconsecvenţă terminologică şi nu schimbă natura acestei măsuri, nu o asimilează "anulării" în sensul precizat mai sus.
În concluzie, pentru evitarea confuziilor, cel puţin în doctrina şi practica judiciară penală, noţiunile la care ne-am referit ar trebui folosite după cum urmează:
..........
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.