Cine e competent să judece executările silite demarate împotriva debitoarei?
de Adrian Ştefan Clopotari

A. Premisă

Deschiderea insolvenţei poate fi echivalată cu sfârşitul libertăţii creditorilor. Însă, ca-n povestea independenţilor vânători-culegători, care s-au trezit împotmoliţi în agricultură⁽¹⁾, sacrificarea fericirii individuale se traduce, paradoxal, într-o prosperitate a colectivităţii. Insolvenţa este un schimb: azi, renunţi la dreptul tău individual şi primeşti în loc dreptul acesta colectiv care te va face mai fericit. Trocul nu este unul negociat, cu clauză de refuz şi drept de răzgândire: creditorul nu poate alege să-şi vadă de treaba lui cu recuperarea individuală a creanţei şi să se mai gândească dacă aderă la gaşca zgomotoasă de creditori care a decis unirea eforturilor pentru recuperarea colectivă. Prezumţia maximizării este absolută şi nu se acordă derogări, dar mecanismele insolvenţei vin să garanteze că nu e nicio problemă: nici reorganizarea, nici falimentul nu se pot derula fără condiţia recuperării creanţelor în cel mai înalt grad posibil. Apoi, ca în istoria umanităţii, binele comun transcende insignifianta împlinire a unei generaţii: ajutarea debitoarei să rămână în circuitul comercial aduce prosperitate pentru un potenţial infinit de creditori, oricum mai mare decât numărul finit al celor înscrişi acum la masa credală.

Insolvenţa înseamnă drepturile creditorilor, dar ce se întâmplă când un drept azvârlit într-o coadă de articol ajunge să le anuleze pe toate celelalte? Art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 sau dreptul la executare silită al creditorilor curenţi, în vigoare din 2 octombrie 2018, a ajuns să pună pe jar multiple proceduri. La propriu, fiindcă, dincolo de debandada aplicării efective, unde nimeni nu mai este sigur de nimic (ce înseamnă insolvenţa sau executarea silită?), practicienii se întreabă oare cu ce s-au ocupat înainte în proceduri, dacă acum acţiunile de interpretare a executărilor silite le consumă tot timpul?

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Nu reluăm argumentele⁽²⁾, ci vorbim despre cine are dreptul să le aleagă. Care judecător este competent material? Cel de la instanţa de drept comun, respectiv de la judecătorie, sau judecătorul-sindic învestit a judeca dosarul de insolvenţă? Executarea silită asupra bunurilor debitoarei aflate în insolvenţă este totuna cu executarea silită asupra bunurilor unei debitoare care nu se găseşte în procedura colectivă?

Am spicuit proaspăta jurisprudenţă, dar divergentă, cu privire la aceste chestiuni. La final, am inclus propria optică.

B. Judecătoria este competentă

a) Situaţia juridică a debitoarei nu determină competenţa sindicului

1. Potrivit art. 260 alin. (1) şi (4) C. pr. fisc., cu denumirea marginală "Contestaţia la executare silită": " (1) Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii. (...) (4) Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă".

2. Întrucât norma citată, normă cu caracter special, nu prevede care dintre instanţe din ierarhia judiciară este competentă material să soluţioneze contestaţia la executare, înseamnă că se aplică legea generală, respectiv Codul de procedură civilă, care la art. 713 prevede că contestaţia se introduce la instanţa de executare, iar în art. 641 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, cu denumirea marginală "Instanţa de executare", se arată că: " (1) Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. (2) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe".

3. Din interpretarea normelor citate reiese că judecătoria pe raza căreia se află organul de executare este competentă să soluţioneze o ordonanţă preşedinţială care vizează un act de executare silită.

4. Judecătorul-sindic nu este competent să judece prezenta cerere şi ca urmare a următoarelor considerente: chiar dacă cererea nu este întemeiată în drept pe Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi pe Codul de procedură civilă, fără indicarea în concret a dispoziţiilor aplicabile, administratorul judiciar doreşte, practic, suspendarea provizorie a unei proceduri de executare silită începute împotriva debitorului de către organul fiscal.

5. Competenţele judecătorului-sindic sunt strict limitate la dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, şi care reia, practic, toate cererile, contestaţiile ce sunt înscrise în cuprinsul legii la diverse secţiuni. Între aceste atribuţii nu sunt incluse şi cererile de ordonanţă preşedinţială sau contestaţiile la executare silită.

6. Într-un mod mai general sunt definite atribuţiile judecătorului-sindic în art. 11 alin. (2): "Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei". Nici în cadrul acestei definiţii mai generale nu poate fi încadrată cererea administratorului judiciar întrucât aceasta nu vizează activitatea sa, ci o executare silită începută de un organ bugetar.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

7. Pe de altă parte, natura cererii adresate instanţelor de judecată nu se confundă cu situaţia juridică în care se află una dintre părţi. Cu alte cuvinte, cererea administratorului judiciar nu este aferentă procedurii insolvenţei pentru că este formulată de administratorul judiciar al unui debitor aflat în insolvenţă. De aceea, pot exista cauze în care debitoarea este parte şi care nu sunt de competenţa judecătorului-sindic, cum sunt acţiunile în pretenţii ale debitorului aflat în procedură de insolvenţă împotriva debitorilor săi şi care, aparent, sunt aferente procedurii insolvenţei, dar nu sunt de competenţa judecătorului-sindic, ci a instanţelor de drept comun.

8. Interpretând această prevedere legală, doctrina arată că judecătorul-sindic conduce întreaga procedură de la deschidere şi până la închidere, marcând etapele parcurse de procedură şi tranşând asupra conflictelor şi litigiilor sau rezolvând cererile cu privire la drepturile participanţilor. În aceste situaţii conflictuale, judecătorul-sindic exercită controlul de legalitate privind măsurile luate de practicianul în insolvenţă sau soluţionează contestaţiile şi obiecţiunile participanţilor la procedură.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.