Universul Juridic Premium nr. 8/2019
Universul invizibil şi economia sa. Ipoteca asupra bunurilor incorporale şi ipoteca asupra drepturilor patrimoniale
de Radu Rizoiu
22 august 2019În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
Argument pentru o întoarcere. În urmă cu doi ani îmi puneam întrebarea cum poate fi urmărit invizibilul(1). Pentru a găsi răspunsul la această întrebare am descoperit că trebuie să clarific pentru început din ce este alcătuit acest univers invizibil. Pentru a evita să realizez o analiză a nimicului(2), am preferat să mă concentrez asupra unei realităţi fie ea şi lipsită de corp(3). Ipoteca se dovedeşte, astfel, o substanţă revelatoare pentru urzeala sistemului juridic. Natura sa incertă (drept real, dar subordonat unui drept personal; drept real creat printr-un act obligaţional - contractul) este perfect adaptată pentru a se strecura printre jaloanele fixe ale categoriilor juridice tradiţionale pentru a vedea ce se ascunde în spaţiul interstiţial, în acea zonă a intervalului(4).
Între timp, analiza începută atunci a parcurs câteva etape de integrare(5) şi de şlefuire(6), fiind deci momentul pentru o sinteză.
Vom încerca în cele ce urmează să reluăm, într-o nouă cheie de lectură, modul în care ipoteca se poate greva pe anumite valori lipsite de un suport material. În acest demers, vom porni (din nou) de la sistemul adus de Noul Cod civil în clasificarea bunurilor (I), pentru a analiza apoi (pe scurt) specificul ipotecii asupra bunurilor incorporale (II), respectiv pe cel al ipotecii asupra drepturilor patrimoniale (III).
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
1. De la "lucru" către "bun", prin "drept"
2. Un nou cadru de referinţă? Noul Cod civil pare a aduce ceva mai mult decât o nouă terminologie în materia teoriei generale a bunurilor, văzute ca obiect al drepturilor patrimoniale. În ciuda afirmaţiei "liniştitoare" adresate majorităţii conservatoare(7) a establishment-ului juridic, în sensul că "noul Cod civil este vechiul Cod civil"(8) , la o citire atentă se observă că noua reglementare se constituie într-un veritabil nou cadru de referinţă, iar nu doar într-o actualizare a cadrului vechi (rămas inadecvat, mai ales într-o zonă atât de sensibilă precum valorile incorporale).
Înainte de a preciza vocabularul noului Cod civil, sunt utile câteva precizări privind sistemul. De altfel, una dintre sursele de inspiraţie ale noii reglementări poartă numele de Proiect al unui Cadru comun de referinţă(9) . Dreptul (obiectiv) reprezintă un sistem de ordonare socială. Dacă acceptăm definiţia omului ca zoon politikon, acceptăm implicit nevoia lui organică de a (se) organiza. Formele de organizare au culminat cu statul. Antropologii(10) susţin că apariţia statului este dată de apariţia sistemului de drept, raţiunea fiind aceea de a menţine coeziunea între indivizi care nu mai aparţineau aceleiaşi comunităţi de sânge (gintă, trib). Juriştii tind să fie de acord cu această observaţie, asociind statul cu unica sursă a legii sau precizând că primul subiect de drept a fost statul(11) .
Mult mai spinoasă se dovedeşte problema sursei dreptului. Este el un sistem general valabil, asemănător legilor fizicii, sau nu este altceva decât un produs al minţii omului? Fără a dori să intrăm în discuţii de filozofie a dreptului(12), preferăm să adoptăm teza instrumentalistă conform căreia sistemul de drept este alcătuit dintr-o colecţie de reguli decelate de oameni şi menite să le organizeze interacţiunile în cadrul societăţii. Faptul dacă aceste reguli sunt, de fapt, "descoperite" de om dintr-un rezervor de înţelepciune unde au fost depozitate de divinitate/natură sau derivă din însăşi alcătuirea omului (ca fiinţă gregară ori ca homo economicus) este mai puţin relevant, câtă vreme aceste reguli "naturale" rămân simple virtualităţi până la momentul punerii lor în operă, al formalizării lor ca norme juridice (nu neapărat sub forma legii scrise). Ne asumăm, aşadar, un demers utilitarist şi mai puţin teoretizant.
În acest cadru de referinţă, observăm că sistemul de drept se prezintă ca un produs al minţii umane, un set de reguli edictate de om pentru propria sa utilizare. Destinatarul normei nu este altul decât omul: iată de ce calitatea de subiect de drept (art. 25 C. civ.) nu o au decât oamenii priviţi individual (persoane fizice) sau colectiv (persoane juridice). Recentele mişcări de emancipare privind drepturile animalelor(13) (în viitor, şi ale inteligenţelor artificiale) sau, la modul general, dreptul mediului înconjurător sunt circumscrise libertăţilor/îndatoririlor şi drepturilor/obligaţiilor pe care oamenii le au legate de animale sau mediu.
Ca orice produs al omului, şi sistemul de drept se dovedeşte a fi unul imperfect. Revizuirile constante nu fac altceva decât să rezolve probleme punctuale generând altele sau trecând cu vedere chestiuni importante. În încercarea de a (se) organiza, omul experimentează diferite soluţii şi le alege pe cele care par să dea rezultate mai bune. În alcătuirea sistemului, omul se inspiră din realitatea înconjurătoare. De vreme ce sistemul este menit (şi) să reglementeze repartizarea valorilor (materiale(14)) între indivizi, el trebuie să descrie şi aceste valori.
Observăm, astfel, că dreptul operează o transfigurare a realităţii înconjurătoare(15): oamenii devin "persoane", obiectele devin "lucruri" şi, în anumite circumstanţe, "bunuri". Este implicat aici un întreg vocabular specializat prin care sunt desemnate noţiuni specifice sistemului de drept şi care sunt analizate de către ştiinţa dreptului. Putem, aşadar, apela la celebra metaforă a oglinzii(16): sistemul de drept este o oglindă care reflectă realitatea. Ca orice oglindă, imaginea formată "în spatele ei" este una imperfectă, deformată, a obiectului real reflectat. Pentru a continua metafora, imaginea din oglindă este bidimensională, în timp ce obiectul este tridimensional. Dacă am mai adăugă o oglindă, înclinată în alt unghi, am obţine o imagine diferită. Orice sistem construit de om reprezintă o astfel de oglindă. De exemplu, sistemul economiei este tot o oglindă imperfectă care priveşte omul nu ca fiinţă socială (zoon politikon), ci ca maximizator de valoare (homo economicus). Filozofia îl tratează pe om ca fiinţă dotată cu raţiune (homo sapiens)(17). Fiecare dintre aceste sisteme de gândire umană îl priveşte pe omul-obiect dintr-un anumit unghi şi îi oferă o reflexie deformată şi fatalmente incompletă. Tocmai de aceea au început să se înmulţească în ziua de azi curentele interdisciplinare, dintre care Law &Economics (analiza economică a dreptului(18)) este doar unul. Amalgamând imaginile oferite de oglinzi diferite asupra aceluiaşi obiect, omul încearcă să recompună obiectul însuşi...
Sistemul de drept este, aşadar, ceva exterior realităţii. Aici, metafora îşi atinge propriile limite. Aşa cum remarca profesorul Valeriu Stoica, oglinda însăşi este un obiect în planul realităţii. Prin urmare, sistemul de drept face el însuşi parte din realitatea pe care o reflectă. Consider însă că aici trebuie să ne îndepărtăm de figura de stil pentru a admite că oglinda este exterioară realităţii pe care o reflectă. De altfel, oglinda nu se reflectă pe ea însăşi. A accepta că sistemul de drept transformă realitatea înseamnă a cădea în capcana faustiană a ucenicului vrăjitor. Juristul şi-ar asuma rolul de demiurg al lumii prin simpla numire a unor elemente ale acesteia. Dacă spunem că omul va fi educat pentru a nu avea dorinţe egoiste, nu înseamnă că vom crea un "om nou", ci doar că vom construi o mare iluzie(19). Omul nu poate modifica structura realităţii, ci poate doar modifica elemente particulare ale acesteia (în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă).
Dacă acceptăm că sistemul de drept este un "construct" uman pornind de la "datul" natural preexistent, atunci toate conceptele juridice sunt doar "nume" date de om lucrurilor din realitatea înconjurătoare, aşa cum Adam a numit animalele după ce Dumnezeu le-a creat; animalele au existat înainte ca omul să le dea nume, iar numirea lor nu le-a schimbat natura, ci numirea s-a făcut după natura lor. Prin urmare, nu trebuie să cădem în păcatul de a crede că numirea unui lucru îi schimbă acestuia natura. Tot ce pot juriştii spera este să altereze imaginea lucrului în planul dreptului, iar nu lucrul însuşi. Prin urmare, sistemul de drept (ca oglindă) nu face parte din realitatea obiectivă (dată), ci din cea subiectivă (construită). El nu poate acţiona asupra celei dintâi, ci doar asupra celei de-a doua. Doar în acest sens (al unui feedback intern în cadrul sistemului) putem să vedem cum dreptul modifică "realitatea"; el se modifică doar pe sine(20).
2. Un vocabular juridic clar (ificat). Aplicând cele de mai sus materiei bunurilor, observăm o mai mare claritate a terminologiei utilizate de noul Cod civil comparativ cu vechea doctrină.
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
În primul rând, dreptul utilizează termenul generic "lucru" pentru a desemna orice obiect al lumii înconjurătoare. Lucrul este un dat al realităţii obiective. Ori de câte ori legea doreşte să facă trimitere la un asemenea obiect, fără a interesa calificarea sa în cadrul sistemului juridic, foloseşte termenul "lucru". De exemplu, art. 941 C. civ. priveşte lucrurile fără stăpân, adică elemente ale realităţii asupra cărora dreptul încă nu şi-a pus amprenta (dar urmează să o facă prin ocupaţiune). Tot aşa, art. 952 C. civ. menţionează lucrul ca o forţă sustrasă dreptului, care afectează dreptul posesorului asupra bunului posedat. Puţin importă dacă acel lucru este sau nu şi un bun; nu calitatea sa juridică are relevanţă, ci faptul că există şi interacţionează cu bunul posedat. În acelaşi sens utilizează, în materia răspunderii civile delictuale, şi art. 1.349 alin. (3), art. 1.354 sau art. 1.376 C. civ. termenul: deşi poate fi vorba despre un bun, calificarea juridică este irelevantă pentru ipoteza normei. În materia plăţii obligaţiei, termenul este folosit atunci când se vorbeşte despre obligaţia de predare [art. 1.483 alin. (1) C. civ.; art. 1.494 alin. (1) lit. b) C. civ.]. La vânzare, atunci când nu este avut în vedere bunul, ci caracteristicile fizice ale obiectului derivat al contractului (art. 1.663 C. civ.) sau atunci când se vorbeşte despre viciile acestuia [art. 1.492 alin. (2) C. civ.; art. 1.709 alin. (1) C. civ.], iar se utilizează noţiunea de "lucru".
* Articolul este extras din Revista Română de Drept Privat nr. 3/2017.
(1) A se vedea R. Rizoiu, Ipoteca asupra bunurilor incorporale: Cum urmăreşti ceea ce nu vezi?, în RRDP nr. 4/2015, pp. 128-196. Tema articolului fusese prefigurată de o intervenţie în cadrul Conferinţei internaţionale bienale, ediţia a X-a, Secţiunea Dreptul afacerilor: "Codificarea legislaţiei insolvenţei. Raţiuni, consecinţe, experienţe", Timişoara, 17-18 octombrie 2014, cu titlul Ipoteca asupra bunurilor incorporale la testul insolvenţei. Tot materialul bibliografic analizat în acel articol rămâne de actualitate. Pentru claritatea textului, am preferat să nu îl reiau şi în prezentul material.
(2) Pentru care nu eram pregătit nici ştiinţific, nici spiritual. Nimicul se poate dovedi extrem de complex când este privit cu atenţie. Pentru un exemplu celebru (dintre multe altele), a se vedea Fredegisus, Despre substanţa nimicului şi a întunericului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2015. De exemplu, par 23: "Aşadar, nimicul este ceva măreţ şi extraordinar şi nu putem măsura cât de mare este acel ceva din care provin atât de mari şi de extraordinare lucruri".
(3) Nici această limitare nu este lipsită de primejdii. Sfântul Toma din Aquino ne avertizează că lipsa corpului este un atribut divin, şi anume singurul care este comun omului şi divinităţii: "hence it is according to his intelligence and reason, which are incorporeal, that man is said to be according to the image of God" (Part 1, Quaestio 3, Art. 1, în ed. cit., vol. I, pp. 14-15) (toate citările sunt făcute după St. Thomas Aquinas, Summa Theologica, complete English edition in five volumes, Christian Classics, Notre Dame, Indiana, 1981; trimiterile se fac la paragrafele operei originale, cu indicarea paginilor din ediţia citată7). Adde A. Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 42 ["nu se poate ca între desăvârşirile lumii create să nu existe şi aceea a necorporalităţii, care să imite (...) necorporalitatea lui Dumnezeu"].
(4) Pentru o teorie a intervalului ca zonă puţin cercetată, dar esenţială în evitarea unor extremisme simplificatoare, a se vedea A. Pleşu, op. cit., pp. 249-250 şi pp. 257-260.
..........
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.