Noţiunea de "conexitate" în reglementarea legală a dreptului de retenţie
de Iulia-Alexandra Bosneanu

The notion of "connection" in the lien right legal regulation

Abstract

The connection between the guaranteed claim and the property covered by the lien right has constantly had a central role in outlining this guarantee mechanism. Along time it was considered either a simple condition for the emergence and exercise of the lien right by the creditor or as the very basis justifying the attribute conferred to the detainer to retain the property of another person, who is bound to return it, and at the same time a limit of the recognition of this right.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Once established that the close connection linking the retained property and the claim arising in the patrimony of the detainer is the basis of the retention right, an analysis of its specificity was attempted, according to its nature.

So far the concept of connection link is interpreted in its broader meaning that includes both the objective connection, designated by the phrase debitum cum re iunctum, and the legal connection together with the reserved acceptance of a conventional retention.

Therefore, this article seeks to analyse the connection of joinder as the basis and thus the core of the lien right in the light of the provisions of the new Civil Code.

Keywords: connection; hold-back; new Civil Code; exception of non-performance; detainer rezumat

Conexitatea dintre creanţa garantată şi bunul reţinut a avut în mod constant un rol central în conturarea mecanismului de garanţie. De-a lungul timpului, a fost considerată fie o simplă condiţie pentru apariţia şi exercitarea dreptului de garanţie de către creditor sau însăşi baza care justifică atributul conferit creditorului retentor de a reţine bunul altei persoane, care are obligaţia de a-l returna, şi în acelaşi timp o limitare a recunoaşterii acestui drept.

Odată stabilit faptul că această conexitate reprezintă baza dreptului de retenţie, s-a încercat a se face o analiză a specificităţii sale, conform naturii sale.

Până în prezent, conceptul conexităţii este interpretat în sensul său mai larg, care include atât conexitatea obiectivă, desemnată prin adagiul debitum cum re iunctum, cât şi conexitatea juridică, împreună cu acceptarea unui drept de retenţie convenţional.

Prin urmare, acest articol urmăreşte să analizeze conexitatea ca baza şi, prin urmare, nucleul dreptului de retenţie în lumina noului C. civ..

Cuvinte-cheie: conexitate; obstacol; noul C. civ.; excepţie de neexecutare; creditor retentor

1. Precizări iniţiale

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Dreptul de retenţie este un mijloc de garantare a executării obligaţiilor cu un regim juridic particular care conferă creditorului retentor prerogativa de a refuza restituirea ori remiterea bunului altuia aflat în stăpânirea sa, până la stingerea totală a datoriei pe care proprietarul bunului reţinut o are faţă de acesta. Funcţia de garanţie a dreptului de retenţie se realizează tocmai prin efectul cominator pe care puterea de blocaj a creditorului retentor o are asupra debitorului care se găseşte lipsit de folosinţa bunului său.

Cum dreptul de retenţie este o formă de justiţie privată, iar efectul său este deosebit de energic, punând creditorul retentor într-o poziţie aparent superioară celorlalţi creditori, fundamentarea sa exclusiv pe motive de echitate a fost considerată insuficientă. Astfel, simplul fapt că un creditor se află în stăpânirea unui bun al debitorului său nu justifică un refuz legitim de predare a acestuia, utilizat ca mijloc de presiune asupra debitorului, atâta vreme cât dreptul de creanţă al acestuia nu are o legătură strânsă cu bunul reţinut. O interpretare în sens contrar a fost văzută ca fiind împotriva gajului general al creditorilor şi perturbatoare pentru sistemul garanţiilor reale.

Aşadar, legătura de conexitate este mai mult decât o condiţie pentru exercitarea dreptului de retenţie, fiind chiar fundamentul acestei instituţii şi, în egală măsură, o limită a exerciţiului acestuia, iar modul în care este interpretată determină domeniul său de aplicare. De aici rezultă necesitatea de a analiza fiecare tip de conexitate ce poate da naştere unui drept de retenţie potrivit naturii sale, pentru a observa modul în care legiuitorul alege să reflecte doctrina şi jurisprudenţa cu privire la acest aspect. Vom încerca cu precădere sa răspundem la întrebarea dacă, potrivit noii reglementări, se poate susţine sau nu ideea unei asimilări a dreptului de retenţie întemeiat pe o conexitate juridică de către excepţia de neexecutare a contractului.

2. Legătura de conexitate ca fundament şi limită a dreptului de retenţie

Fundamentarea dreptului de retenţie exclusiv pe faptul material al detenţiei bunului de către retentor se dovedeşte a fi contrară ideii de echitate care a dus la aplicarea extensivă, prin analogie, a normelor legale ce reglementau un drept de retenţie pentru creditor. Aceasta deoarece efectul deosebit de energic dat de atitudinea pasivă a retentorului îi acordă acestuia în fapt un privilegiu de prim rang, cu toate că, în viziunea consacrată de doctrină şi jurisprudenţă, dreptul de retenţie nu conferă un drept de preferinţă asupra valorii bunului reţinut. Însă lipsa unui veritabil drept de preferinţă nu împiedică retentorul să-şi vadă satisfăcută creanţa cu prioritate, urmare a opozabilităţii dreptului său de retenţie faţă de ceilalţi creditori ai debitorului său, ceea ce ducea în mod inevitabil la o încălcare a dreptului egal al tuturor creditorilor asupra activului patrimonial al debitorului lor⁽¹⁾.

Cum detenţia bunului de către creditor poate fi rezultatul hazardului ori poate fi lipsită de orice legătură cu creanţa pe care retentorul o are împotriva proprietarului lucrului, ar fi complet nejustificat şi ilegitim ca acesta să fie lipsit de folosinţa bunului său, iar ceilalţi creditori să suporte situaţia privilegiată a retentorului izvorâtă dintr-o simplă situaţie de fapt. Astfel, în mod constant a fost scos în evidenţă rolul esenţial pe care legătura de conexitate existentă între creanţa garantată şi bunul reţinut îl are în cadrul mecanismului de garanţie descris de dreptul de retenţie, fiind văzută ca temei al acestuia. Argumentul este acela că refuzul executării obligaţiei de restituire nu poate fi unul justificat decât dacă obligaţia de restituire şi creanţa sunt unite de un raport care rezultă fie din comunitatea de origine, fie din faptul că dreptul de creanţă este născut cu ocazia deţinerii bunului⁽²⁾. Numai existenţa unui asemenea raport particular între creanţa garantată şi bun ori detenţia bunului poate explica o suspendare legitimă a obligaţiei de restituire a bunului, ceea ce se transformă pentru creditor într-o garanţie pentru satisfacerea propriei creanţe⁽³⁾.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.