Art 65 Examenul caracteristicilor genetice | Codul Civil
Parte integrantă din Lege 287/2009
Acesta este un fragment din Codul Civil din 2009. Alegeţi un abonament Lege6 care permite accesul la orice formă actualizată, fără mesaje publicitare.
Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice - Examenul caracteristicilor genetice -
Art. 65.
-
(1) Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.
(2) Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.
Acesta este un fragment din Codul Civil din 2009. Alegeţi un abonament Lege6 care permite accesul la orice formă actualizată, fără mesaje publicitare.
Noul Cod civil adnotat cu doctrină şi jurisprudenţă, Vol. I, Ediţia a II-a
Codul civil adnotat cu doctrina si jurisprudenta. Volumul I - art. 1-952
JURISPRUDENŢĂ
HOTĂRÂRI CEDO
Stocarea amprentelor digitale şi a mostrelor ADN prelevate în cursul anchetelor penale de la persoane care nu au fost condamnate. Curtea notează mai întâi că toate cele trei categorii de informaţii personale stocate de autorităţi, respectiv amprentele digitale, profilele ADN şi eşantioanele celulare, constituie date cu carater personal în sensul Convenţiei cu privire la protecţia datelor cu caracter personal, pentru că se raportează la persoane identificate sau identificabile. [...] Curtea apreciază că, în speţă, problema atingerii dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii private, prin conservarea eşantioanelor celulare şi a profilelor ADN, trebuie analizată separat de cea a stocării amprentelor digitale. [...] în cauza Van der Velden, Curtea a apreciat că, având în vedere posibilitatea folosirii în viitor, în special, a mostrelor celulare, conservarea sistematică a unor astfel de elemente era suficient de intruzivă pentru a aduce atingere dreptului la viaţă privată. Guvernul a criticat această concluzie, argumentând că se bazează pe ipoteze referitoare la posibile utilizări în viitor a mostrelor, şi nu pe utilizarea imediată. Curtea reafirmă părerea potrivit căreia preocupările unei persoane cu privire la posibile utilizări în viitor a informaţiilor private stocate de autorităţi sunt legitime şi relevante în privinţa problemei de a şti dacă a avut loc sau nu o ingerinţă. De fapt, având în vedere ritmul ridicat în care se succed inovaţiile în domeniul geneticii şi tehnologiei informaţiilor, Curtea nu poate înlătura posibilitatea ca aspectele legate de viaţa privată aferente informaţiilor genetice să facă în viitor obiectul unor ingerinţe, în forme noi, pe care nu le putem anticipa astăzi cu precizie. Curtea nu a identificat niciun motiv care să justifice în prezenta cauză o altă concluzie decât cea la care a ajuns în cauza Van der Velden. Preocuparea legitimă referitoare la posibile utilizări în viitor a mostrelor celulare nu poate fi totuşi singurul element luat în calcul pentru a tranşa această problemă. În afara caracterului lor foarte personal, Curtea notează că mostrele celulare conţin multe informaţii sensibile despre un individ, inclusiv despre sănătatea sa. În plus, mostrele conţin un cod genetic unic care are o importanţă deosebită atât pentru persoana în cauză, cât şi pentru rudele sale. [...] Având în vedere natura şi cantitatea informaţiilor personale conţinute în mostrele celulare, stocarea lor poate fi considerată în sine o atingere adusă dreptului la viaţă privată al persoanelor în cauză. Puţin contează faptul că doar o mică parte din aceste informaţii sunt în prezent prelevate sau folosite de autorităţi pentru crearea profilului ADN şi că nu s-a cauzat un prejudiciu imediat într-un caz concret (a se vedea Amann, citat mai sus, § 69). Curtea remarcă totuşi că profilele conţin o cantitate importantă de date cu un caracter personal unic. Chiar dacă informaţiile conţinute de profile ar putea trece drept obiective şi irefutabile în sensul arătat de Guvern, prelucrarea lor cu ajutorul sistemelor automate permite autorităţilor să depăşească limitele unei identificări neutre. Curtea observă că Guvernul recunoaşte că profilul ADN ar putea fi utilizat - şi chiar a fost utilizat, în anumite cazuri - în investigaţiile referitoare la legăturile familiale, în vederea identificării unei posibile legături genetice între indivizi. Guvernul recunoaşte, de asemenea, caracterul extrem de sensibil al acestor cercetări şi necesitatea exercitării unui control foarte strict în materie. După aprecierea Curţii, faptul că profilele ADN furnizează un mijloc de a descoperi legăturile genetice între indivizi este suficient în sine pentru a concluziona că stocarea lor constituie o ingerinţă în dreptul la viaţa privată a indivizilor în cauză. Puţin contează sub acest aspect frecvenţa cercetărilor familiale, garanţiile care le însoţesc şi probabilitatea de a cauza un prejudiciu într-un caz concret (Amann, citat mai sus, § 69). De asemenea, nu prezintă relevanţă în privinţa concluziei Curţii faptul că informaţiile, fiind codificate, nu devin inteligibile decât după prelucrarea informatică şi că nu pot fi interpretate decât de un număr restrâns de persoane. Curtea remarcă, de altfel, că Guvernul nu contestă că prelucrarea profilelor ADN permite autorităţilor să identifice cu aproximaţie originea etnică a donatorului şi că această tehnică este efectiv utilizată în cadrul anchetelor poliţiei [a se vedea alineatul (40) de mai sus]. Posibilitatea pe care o oferă profilele ADN de a deduce originea etnică face ca stocarea lor să devină o problemă şi mai sensibilă şi susceptibilă să aducă atingere dreptului la viaţă privată. Această concluzie este în concordanţă cu principiul prevăzut în Convenţia privind protecţia datelor şi reflectat în Legea privind protecţia datelor, ambele incluzând datele referitoare la originea etnică în categoria datelor speciale care au nevoie de un nivel ridicat de protecţie [a se vedea alin. (30)-(31) şi (41) de mai sus]. În aceste condiţii, Curtea concluzionează că stocarea eşantioanelor celulare, cât şi a prcfilelor ADN ale reclamanţilor se analizează ca o ingerinţă în dreptul acestora la respectarea vieţii private în sensul art. 8 alin. (1) din Convenţie. [...] Este de necontestat că amprentele digitale nu conţin atât de multe informaţii ca eşantioanele celulare şi ca profilele ADN. Problema impactului stocării lor de către autorităţi a fost deja analizată de organele Convenţiei. Comisia este cea care, în cauza McVeigh, a examinat pentru prima dată problema prelevării şi conservării amprentelor digitale în cadrul unei anchete judiciare. Comisia a admis că unele dintre măsurile luate în cadrul acestei anchete puteau aduce atingere dreptului la respectarea vieţii private, dar nu a răspuns la întrebarea dacă, privită separat, stocarea amprentelor digitale ar putea constitui o astfel de ingerinţă (McVeigh, O’Neill şi Evans, nr. 8022/77, 8025/77 şi 8027/77, Raportul Comisiei din 18 martie 1981, DR 25, p. 93, § 224.80). În cauza Kinnunen, Comisia a apreciat că stocarea amprentelor digitale şi a fotografiilor, după arestarea reclamantului, nu se analizează ca o ingerinţă în viaţa privată, având în vedere că aceste elemente nu conţineau nicio apreciere subiectivă care să poată fi contestată. Comisia a notat totuşi că datele în discuţie au fost distruse, la cererea reclamantului, nouă ani mai târziu (Kinnunen c. Finlandei, nr. 24950/94, decizia Comisiei din 15 mai 1996). Având în vedere aceste constatări şi întrebările care se pun în prezenta cauză, Curtea apreciază că problema trebuie reexaminată. Curtea observă în primul rând că înregistrările amprentelor digitale ale reclamanţilor constituie date cu caracter personal (alineatul 68) care conţin anumite elemente de identificare externă, la fel ca, spre exemplu, fotografiile sau mostrele vocale. În cauza Friedl, Comisia a apreciat că stocarea fotografiilor anonime care au fost făcute în timpul unei manifestaţii publice nu constituie o ingerinţă în viaţa privată. Ea a ajuns la această concluzie acordând o importanţă deosebită faptului că fotografiile în cauză nu au fost înregistrate în vreun sistem de prelucrare a datelor şi că autorităţile nu au luat măsuri pentru a identifica persoanele din fotografie recurgând la prelucrarea datelor (Friedl, citată mai sus, avizul Comisiei, §§ 49-51). În cauzele PG şi JH, Curtea a considerat că înregistrarea de date şi caracterul sistematic sau permanent al înregistrării ar putea ridica probleme legate de dreptul la respectul vieţii private, chiar dacă datele în cauză erau în domeniul public sau erau disponibile în altă formă. Curtea a reţinut că înregistrarea vocii unei persoane, pe un suport permanent, în vederea analizării ulterioare, permitea în mod clar ca, împreună cu alte date personale, să faciliteze identificarea acestei persoane. Curtea a concluzionat că înregistrarea vocilor reclamanţilor în vederea analizării ulterioare a adus atingere dreptului la respectarea vieţii private (a se vedea PG şi JH c. Regatului Unit, nr. 44787/98, § 59-60, CEDO IX, 2001). Curtea consideră că abordarea adoptată de organele Convenţiei cu privire la fotografii şi mostrele vocale trebuie aplicată, de asemenea, şi cu privire la amprentele digitale. Guvernul apreciază că situaţia acestora din urmă este distinctă, pentru că este vorba despre elemente neutre, obiective şi de necontestat şi care, spre deosebire de fotografii, sunt neinteligibile pentru ochiul neavizat şi în absenţa altor amprente cu care să fie comparate. Constatările Guvernului, deşi corecte, nu schimbă cu nimic faptul că amprentele digitale conţin în mod obiectiv informaţii unice despre un individ, permiţând identificarea acestuia cu precizie într-o gamă largă de circumstanţe. Prin urmare, amprentele digitale sunt susceptibile să aducă atingere vieţii private, iar stocarea lor fără consimţământul persoanei în cauză nu poate fi considerată o măsură neutră sau nesemnificativă, în speţă, Curtea constată că amprentele digitale ale reclamanţilor au fost prelevate în cadrul procedurii penale şi, ulterior, au fost înregistrate într-o bază de date la nivel naţional, pentru a fi stocate şi prelucrate automat în scopul identificării penale. Este de necontestat că, datorită informaţiilor pe care le conţin eşantioanele celulare şi profilele ADN, stocarea acestora are un impact mai mare asupra vieţii private decât stocarea amprentelor digitale. Curtea apreciază că, deşi se poate aprecia ca fiind util a se distinge, în privinţa prelevării, utilizării şi stocării, între situaţia amprentelor digitale, pe de o parte, şi cea a eşantioanelor celulare şi profilelor ADN, pe de altă parte, totuşi, când se pune problema justificării, nu este mai puţin adevărat că stocarea amprentelor digitale constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private. Pentru Curte, este în afara oricărei discuţii faptul că lupta împotriva criminalităţii şi în special a crimei organizate şi terorismului, care constituie una dintre provocările căreia societăţile europene trebuie să-i facă faţă la ora actuală, depinde într-o mare măsură de utilizarea tehnicilor ştiinţifice moderne de anchetă şi investigaţie. Consiliul Europei a recunoscut acum 15 ani că tehnicile de analiză a ADN-ului prezentau avantaje pentru sistemul justiţiei penale [Recomandarea R (92) 1 a Comitetului de Miniştri], Este, de asemenea, de necontestat că statele membre au făcut progrese rapide şi substanţiale în utilizarea informaţiilor furnizate de ADN pentru a stabili vinovăţia sau nevinovăţia. Totuşi, recunoscând rolul şi importanţa jucată de aceste informaţii în descoperirea infracţiunilor, Curtea trebuie să delimiteze domeniul de analiză în speţă. Problema nu este de a determina dacă păstrarea amprentelor digitale, mostrelor celulare şi profilelor ADN, în general, poate fi privită ca având o justificare prin prisma Convenţiei. Singura problemă în speţă este aceea de a şti dacă stocarea amprentelor digitale şi informaţiilor ADN ale reclamanţilor, bănuiţi de săvârşirea unor infracţiuni pentru care nu au fost condamnaţi, este justificată prin prisma art. 8 din Convenţie. Curtea va examina această problemă ţinând cont de instrumentele relevante ale Consiliului Europei şi de dreptul şi practica în vigoare în statele contractante. Conform principiilor de bază în materie, conservarea datelor trebuie să fie proporţională cu scopul în vederea căruia au fost colectate şi perioada de stocare trebuie să fie limitată. Se pare că statele contractante aplică sistematic aceste principii în activitatea poliţiei, conform Convenţiei cu privire la protecţia datelor şi recomandărilor ulterioare ale Comitetului de Miniştri. Referitor, în special la mostrele celulare, majoritatea statelor contractante nu autorizează prelevarea în cadrul procedurilor penale decât în cazul persoanelor suspectate de a fi comis infracţiuni prezentând o anumită gravitate. În marea majoritate a statelor contractante care dispun de baze de date ADN funcţionale, mostrele celulare şi profilele genetice trebuie înlocuite sau distruse fie imediat, fie într-un anumit termen, după ce s-a dispus achitarea sau neînceperea urmăririi penale. Unele state permit anumite excepţii de la aceste reguli. Situaţia din Scoţia, care face parte din Regatul Unit, este, sub acest aspect, deosebit de relevantă. Astfel, Parlamentul scoţian a autorizat conservarea ADN-ului persoanelor care nu au fost condamnate penal doar în cazul adulţilor acuzaţi de infracţiuni violente sau de infracţiuni sexuale şi, chiar şi în acest caz, doar pentru o durată de trei ani, cu posibilitatea de a păstra aceste materiale încă doi ani cu aprobarea unui şerif. Această situaţie este conformă cu Recomandarea R (92) 1 a Comitetului de Miniştri, care pune accentul pe necesitatea de a se distinge între diferitele categorii de situaţii şi de a se stabili termene precise de păstrare a datelor, chiar şi în cazurile mai serioase (grave). Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord sunt singurele state membre ale Consiliului Europei care permit păstrarea pe termen nelimitat a amprentelor digitale şi a eşantioanelor şi profilelor ADN ale tuturor persoanelor, indiferent de vârstă, bănuite de a fi comis infracţiuni a căror evidenţă poate fi păstrată în bazele de date ale poliţiei. Guvernul insistă asupra faptului că Regatul Unit este înaintea altor state în ceea ce priveşte folosirea mostrelor ADN pentru a detecta infracţiunile şi asupra faptului că alte state nu au ajuns la acelaşi nivel de dezvoltare în privinţa mărimii şi resurselor bazelor lor de date ADN, astfel încât analiza comparativă cu dreptul şi practica altor state prezintă un interes limitat. Curtea nu poate ignora faptul că, în ciuda avantajelor care decurg din extinderea maximă a bazei de date ADN, alte state contractante au ales să stabilească limite în conservarea şi utilizarea acestor date pentru a asigura un echilibru potrivit între interesele concurente. Curtea constată că protecţia oferită de art. 8 din Convenţie ar fi diminuată în mod inacceptabil, dacă ar fi autorizată folosirea tehnicilor ştiinţifice moderne în sistemul justiţiei penale, indiferent de preţ şi fără a pune atent în balanţă, pe de o parte, avantajele posibile ale utilizării pe scară largă a acestor tehnici şi, pe de altă parte, interesele esenţiale legate de viaţa privată. După aprecierea Curţii, consensul puternic existent, în această privinţă, între statele contractante îmbracă o importanţă deosebită şi, în procesul de evaluare a imixtiunii în viaţa privată, reduce marja de apreciere lăsată la dispoziţia statului pârât. Curtea apreciază că statul care revendică un rol de deschizător de drumuri în dezvoltarea noilor tehnologii are o responsabilitate deosebită în găsirea unui just echilibru în domeniu. În speţă, amprentele digitale şi mostrele celulare ale reclamanţilor au fost prelevate, iar profilele ADN realizate în cadrul procedurilor penale deschise pentru tentativă de furt, în cazul primului reclamant, şi pentru hărţuirea partenerului, în cazul celui de-al doilea. Datele au fost stocate în baza unei legi care autoriza conservarea pentru o durată nelimitată, deşi primul reclamant a fost achitat, iar în cazul celui de-al doilea cauza a fost clasată. Curtea trebuie să examineze dacă stocarea permanentă a amprentelor digitale şi a datelor ADN ale tuturor persoanelor suspecte, dar care nu au fost condamnate, are la bază motive pertinente şi suficiente. Deşi dreptul de a conserva amprentele digitale, mostrele celulare şi profilele ADN, în Ţara Galilor şi Anglia, nu există decât din anul 2001, Guvernul apreciază că s-a demonstrat că stocarea acestor elemente este indispensabilă în cadrul luptei împotriva criminalităţii. Şi, într-adevăr, statisticile şi alte elemente de probă trimise Camerei Lorzilor şi incluse în documentele prezentate Curţii de către Guvern par impresionante şi indică faptul că profilele ADN care anterior ar fi fost distruse erau legate de locul crimei, într-un mare număr de cauze. Reclamanţii susţin totuşi că statisticile nu reflectă adevărul, iar acest lucru este confirmat de raportul Nuffield. Într-adevăr, aşa cum au remarcat reclamanţii, cifrele nu indică în ce măsură această "legătură" cu urmele de la locul faptelor a dus la condamnarea persoanelor în cauză şi nu indică nici numărul de condamnări determinat de conservarea mostrelor de la persoanele care nu au fost condamnate. (...) Dacă nici statisticile şi nici exemplele furnizate de Guvern nu permit, prin ele însele, să se stabilească faptul că ar fi fost imposibilă identificarea şi condamnarea autorilor infracţiunii fără stocarea permanentă şi fără distincţie a amprentelor digitale şi a datelor ADN ale tuturor persoanelor care se găseau într-o situaţie similară cu a reclamanţilor, Curtea admite totuşi că lărgirea bazei de date a contribuit la descoperirea şi prevenirea infracţiunilor. Rămâne totuşi de determinat dacă o astfel de stocare este proporţională şi reflectă un just echilibru între interesele publice şi private aflate în conflict. În acest sens, Curtea a fost uimită de caracterul general şi nediferenţiat al dreptului de stocare în vigoare în Anglia şi Ţara Galilor. Într-adevăr, datele în cauză pot fi păstrate, indiferent de natura şi de gravitatea infracţiunilor de care este bănuită iniţial o persoană şi indiferent de vârstă. Este posibilă colectarea şi stocarea amprentelor digitale şi mostrelor biologice de la orice persoană, indiferent de vârstă, arestată în legătură cu o abatere care atrage includerea în evidenţele poliţiei (...). În plus, conservarea nu este limitată în timp (...), nu există decât posibilităţi reduse pentru o persoană care a fost achitată să obţină ştergerea datelor din baza de date naţională sau să obţină distrugerea mostrelor (...) (şi), în special, legiuitorul nu a prevăzut exercitarea unui control independent cu privire la justificarea conservării, în baza unor criterii precise, cum ar fi gravitatea infracţiunii, starea de recidivă, temeinicia indiciilor cu privire la posibilitatea ca persona în cauză să fi săvârşit fapta sau alte circumstanţe particulare. Curtea recunoaşte că atingerea adusă dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii private poate fi de un grad diferit, în funcţie de cele trei categorii de date cu caracter personal stocate. Conservarea eşantioanelor celulare este în mod special intruzivă, ţinând cont de bogăţia de informaţii genetice şi referitoare la sănătate conţinute de acestea. Totuşi, un regim de conservare atât de nediferenţiat şi necondiţionat, cum este cel în cauză, impune un examen riguros, fără a ţine cont de diferenţele dintre cele trei categorii de date cu caracter personal. (...) Curtea reafirmă că simplul fapt al conservării şi memorizării datelor cu caracter personal de către autorităţile publice, indiferent de modalitatea în care au fost obţinute, poate fi considerat ca având impact direct asupra vieţii private a persoanei în cauză, indiferent dacă acestea sunt sau nu folosite ulterior. În speţă, este îngrijorător riscul de stigmatizare, care decurge din faptul că persoanele în situaţia reclamanţilor, respectiv care nu au fost condamnate pentru nicio infracţiune şi care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, sunt tratate în acelaşi mod ca şi persoanele condamnate. Nu trebuie pierdut din vedere, în acest context, că dreptul oricărei persoane de a fi prezumată nevinovată, drept garantat de Convenţie, include o regulă generală, potrivit căreia nu mai pot fi exprimate suspiciuni cu privire la nevinovăţia unei persoane puse sub acuzare, după ce a fost achitată (Rushiti c. Austriei, nr. 28389/95, §31,21 martie 2000, şi referinţele citate). Sigur că stocarea datelor personale referitoare la reclamanţi nu echivalează cu exprimarea unei îndoieli cu privire la vinovăţia lor, totuşi, percepţia acestora că nu sunt trataţi ca persoane nevinovate este întărită de faptul că datele lor sunt păstrate pe termen nelimitat, la fel ca şi cele referitoare la persoanele condamnate, deşi datele care se referă la persoane care nu au fost niciodată condamnate trebuie distruse. Guvernul susţine că dreptul de conservare se referă la amprentele digitale şi mostrele celulare prelevate de la o persoană în cadrul unei anchete penale şi nu depinde de vinovăţia sau nevinovăţia acesteia. În plus, prelevarea amprentelor digitale şi a mostrelor celulare de la reclamanţi s-a făcut în mod legal, iar conservarea nu are nicio legătură cu faptul că iniţial aceştia au fost bănuiţi de comiterea unei infracţiuni, singurul motiv pentru care sunt stocate este acela de a mări baza de date care să poată fi folosită pentru identificări viitoare. Curtea constată însă că acest argument se conciliază greu cu obligaţia prevăzută de art. 64 § 3 din Legea din 1984, de a distruge, la cerere, amprentele digitale şi mostrele celulare ale persoanelor care au acceptat de bunăvoie prelevarea, date care sunt distruse, deşi au aceeaşi importanţă pentru creşterea bazei de date. (...) în plus, Curtea apreciază că stocarea datelor persoanelor necondamnate este în mod special periculoasă în cazul minorilor, aşa cum este cazul primului reclamant, având în vedere situaţia specială a acestora şi importanţa pe care o prezintă dezvoltarea şi integrarea lor în societate. (...) în concluzie, Curtea apreciază că măsura stocării nediferenţiate a amprentelor digitale, a eşantioanelor celulare şi a profilelor ADN ale persoanelor bănuite de a fi comis infracţiuni, dar care nu au fost condamnate, aşa cum s-a întâmplat în cazul reclamanţilor, nu păstrează un just echilibru între interesul public şi interesele private, iar statul a depăşit orice marjă de apreciere acceptabilă în materie. Faţă de argumentele expuse, Curtea constată că stocarea datelor se analizează ca o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private şi nu constituie o măsură necesară într-o societate democratică. (...) Prin urmare, în speţă a fost încălcat art. 8 din Convenţie [CEDO, Marea Cameră, S. şi Marper c. Regatului Unit, hotărârea din 4 decembrie 2008, cererile nr. 30562/04 şi 30566/04, disponibilă pe http://soniacososchi. blogspot.com/2009/01 /stocarea-amprentelor- digitale-i.html]. [ Mai mult... ]
Codul civil adnotat cu doctrina si jurisprudenta. Volumul I - art. 1-952
JURISPRUDENŢĂ
HOTĂRÂRI CEDO
Stocarea amprentelor digitale şi a mostrelor ADN prelevate în cursul anchetelor penale de la persoane care nu au fost condamnate. Curtea notează mai întâi că toate cele trei categorii de informaţii personale stocate de autorităţi, respectiv amprentele digitale, profilele ADN şi eşantioanele celulare, constituie date cu caracter personal în sensul Convenţiei cu privire la protecţia datelor cu caracter personal, pentru că se raportează la persoane identificate sau identificabile. […] Curtea apreciază că, în speţă, problema atingerii dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii private, prin conservarea eşantioanelor celulare şi a profilelor ADN, trebuie analizată separat de cea a stocării amprentelor digitale. […] În cauza Van der Velden, Curtea a apreciat că, având în vedere posibilitatea folosirii în viitor, în special, a mostrelor celulare, conservarea sistematică a unor astfel de elemente era suficient de intruzivă pentru a aduce atingere dreptului la viaţă privată. Guvernul a criticat această concluzie, argumentând că se bazează pe ipoteze referitoare la posibile utilizări în viitor a mostrelor, şi nu pe utilizarea imediată. Curtea reafirmă părerea potrivit căreia preocupările unei persoane cu privire la posibile utilizări în viitor a informaţiilor private stocate de autorităţi sunt legitime şi relevante în privinţa problemei de a şti dacă a avut loc sau nu o ingerinţă. De fapt, având în vedere ritmul ridicat în care se succed inovaţiile în domeniul geneticii şi tehnologiei informaţiilor, Curtea nu poate înlătura posibilitatea ca aspectele legate de viaţa privată aferente informaţiilor genetice să facă în viitor obiectul unor ingerinţe, în forme noi, pe care nu le putem anticipa astăzi cu precizie. Curtea nu a identificat niciun motiv care să justifice în prezenta cauză o altă concluzie decât cea la care a ajuns în cauza Van der Velden. Preocuparea legitimă referitoare la posibile utilizări în viitor a mostrelor celulare nu poate fi totuşi singurul element luat în calcul pentru a tranşa această problemă. În afara caracterului lor foarte personal, Curtea notează că mostrele celulare conţin multe informaţii sensibile despre un individ, inclusiv despre sănătatea sa. În plus, mostrele conţin un cod genetic unic care are o importanţă deosebită atât pentru persoana în cauză, cât şi pentru rudele sale. […] Având în vedere natura şi cantitatea informaţiilor personale conţinute în mostrele celulare, stocarea lor poate fi considerată în sine o atingere adusă dreptului la viaţă privată al persoanelor în cauză. Puţin contează faptul că doar o mică parte din aceste informaţii sunt în prezent prelevate sau folosite de autorităţi pentru crearea profilului ADN şi că nu s-a cauzat un prejudiciu imediat într-un caz concret (a se vedea Amann, citat mai sus, § 69). Curtea remarcă totuşi că profilele conţin o cantitate importantă de date cu un caracter personal unic. Chiar dacă informaţiile conţinute de profile ar putea trece drept obiective şi irefutabile în sensul arătat de Guvern, prelucrarea lor cu ajutorul sistemelor automate permite autorităţilor să depăşească limitele unei identificări neutre. Curtea observă că Guvernul recunoaşte că profilul ADN ar putea fi utilizat - şi chiar a fost utilizat, în anumite cazuri - în investigaţiile referitoare la legăturile familiale, în vederea identificării unei posibile legături genetice între indivizi. Guvernul recunoaşte, de asemenea, caracterul extrem de sensibil al acestor cercetări şi necesitatea exercitării unui control foarte strict în materie. După aprecierea Curţii, faptul că profilele ADN furnizează un mijloc de a descoperi legăturile genetice între indivizi este suficient în sine pentru a concluziona că stocarea lor constituie o ingerinţă în dreptul la viaţa privată a indivizilor în cauză. Puţin contează sub acest aspect frecvenţa cercetărilor familiale, garanţiile care le însoţesc şi probabilitatea de a cauza un prejudiciu într-un caz concret (Amann, citat mai sus, § 69). De asemenea, nu prezintă relevanţă în privinţa concluziei Curţii faptul că informaţiile, fiind codificate, nu devin inteligibile decât după prelucrarea informatică şi că nu pot fi interpretate decât de un număr restrâns de persoane. Curtea remarcă, de altfel, că Guvernul nu contestă că prelucrarea profilelor ADN permite autorităţilor să identifice cu aproximaţie originea etnică a donatorului şi că această tehnică este efectiv utilizată în cadrul anchetelor poliţiei [a se vedea alin. (40) de mai sus]. Posibilitatea pe care o oferă profilele ADN de a deduce originea etnică face ca stocarea lor să devină o problemă şi mai sensibilă şi susceptibilă să aducă atingere dreptului la viaţă privată. Această concluzie este în concordanţă cu principiul prevăzut în Convenţia privind protecţia datelor şi reflectat în Legea privind protecţia datelor, ambele incluzând datele referitoare la originea etnică în categoria datelor speciale care au nevoie de un nivel ridicat de protecţie [a se vedea alin. (30)-(31) şi (41) de mai sus]. În aceste condiţii, Curtea concluzionează că stocarea eşantioanelor celulare, cât şi a profilelor ADN ale reclamanţilor se analizează ca o ingerinţă în dreptul acestora la respectarea vieţii private în sensul art. 8 alin. (1) din Convenţie. […] Este de necontestat că amprentele digitale nu conţin atât de multe informaţii ca eşantioanele celulare şi ca profilele ADN. Problema impactului stocării lor de către autorităţi a fost deja analizată de organele Convenţiei. Comisia este cea care, în cauza McVeigh, a examinat pentru prima dată problema prelevării şi conservării amprentelor digitale în cadrul unei anchete judiciare. Comisia a admis că unele dintre măsurile luate în cadrul acestei anchete puteau aduce atingere dreptului la respectarea vieţii private, dar nu a răspuns la întrebarea dacă, privită separat, stocarea amprentelor digitale ar putea constitui o astfel de ingerinţă (McVeigh, O’Neill şi Evans, nr. 8022/77, 8025/77 şi 8027/77, Raportul Comisiei din 18 martie 1981, DR 25, p. 93, § 224.80). În cauza Kinnunen, Comisia a apreciat că stocarea amprentelor digitale şi a fotografiilor, după arestarea reclamantului, nu se analizează ca o ingerinţă în viaţa privată, având în vedere că aceste elemente nu conţineau nicio apreciere subiectivă care să poată fi contestată. Comisia a notat totuşi că datele în discuţie au fost distruse, la cererea reclamantului, nouă ani mai târziu (Kinnunen c. Finlandei, nr. 24950/94, decizia Comisiei din 15 mai 1996). Având în vedere aceste constatări şi întrebările care se pun în prezenta cauză, Curtea apreciază că problema trebuie reexaminată. Curtea observă în primul rând că înregistrările amprentelor digitale ale reclamanţilor constituie date cu caracter personal [alin. (68)] care conţin anumite elemente de identificare externă, la fel ca, spre exemplu, fotografiile sau mostrele vocale. În cauza Friedl, Comisia a apreciat că stocarea fotografiilor anonime care au fost făcute în timpul unei manifestaţii publice nu constituie o ingerinţă în viaţa privată. Ea a ajuns la această concluzie acordând o importanţă deosebită faptului că fotografiile în cauză nu au fost înregistrate în vreun sistem de prelucrare a datelor şi că autorităţile nu au luat măsuri pentru a identifica persoanele din fotografie recurgând la prelucrarea datelor (Friedl, citată mai sus, avizul Comisiei, §§ 49-51). În cauzele PG şi JH, Curtea a considerat că înregistrarea de date şi caracterul sistematic sau permanent al înregistrării ar putea ridica probleme legate de dreptul la respectul vieţii private, chiar dacă datele în cauză erau în domeniul public sau erau disponibile în altă formă. Curtea a reţinut că înregistrarea vocii unei persoane, pe un suport permanent, în vederea analizării ulterioare, permitea în mod clar ca, împreună cu alte date personale, să faciliteze identificarea acestei persoane. Curtea a concluzionat că înregistrarea vocilor reclamanţilor în vederea analizării ulterioare a adus atingere dreptului la respectarea vieţii private (a se vedea PG şi JH c. Regatului Unit, nr. 44787/98, § 59-60, CEDO IX, 2001). Curtea consideră că abordarea adoptată de organele Convenţiei cu privire la fotografii şi mostrele vocale trebuie aplicată, de asemenea, şi cu privire la amprentele digitale. Guvernul apreciază că situaţia acestora din urmă este distinctă, pentru că este vorba despre elemente neutre, obiective şi de necontestat şi care, spre deosebire de fotografii, sunt neinteligibile pentru ochiul neavizat şi în absenţa altor amprente cu care să fie comparate. Constatările Guvernului, deşi corecte, nu schimbă cu nimic faptul că amprentele digitale conţin în mod obiectiv informaţii unice despre un individ, permiţând identificarea acestuia cu precizie într-o gamă largă de circumstanţe. Prin urmare, amprentele digitale sunt susceptibile să aducă atingere vieţii private, iar stocarea lor fără consimţământul persoanei în cauză nu poate fi considerată o măsură neutră sau nesemnificativă. În speţă, Curtea constată că amprentele digitale ale reclamanţilor au fost prelevate în cadrul procedurii penale şi, ulterior, au fost înregistrate într-o bază de date la nivel naţional, pentru a fi stocate şi prelucrate automat în scopul identificării penale. Este de necontestat că, datorită informaţiilor pe care le conţin eşantioanele celulare şi profilele ADN, stocarea acestora are un impact mai mare asupra vieţii private decât stocarea amprentelor digitale. Curtea apreciază că, deşi se poate aprecia ca fiind util a se distinge, în privinţa prelevării, utilizării şi stocării, între situaţia amprentelor digitale, pe de o parte, şi cea a eşantioanelor celulare şi profilelor ADN, pe de altă parte, totuşi, când se pune problema justificării, nu este mai puţin adevărat că stocarea amprentelor digitale constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private. Pentru Curte, este în afara oricărei discuţii faptul că lupta împotriva criminalităţii şi în special a crimei organizate şi terorismului, care constituie una dintre provocările căreia societăţile europene trebuie să-i facă faţă la ora actuală, depinde într-o mare măsură de utilizarea tehnicilor ştiinţifice moderne de anchetă şi investigaţie. Consiliul Europei a recunoscut acum 15 ani că tehnicile de analiză a ADN-ului prezentau avantaje pentru sistemul justiţiei penale [Recomandarea R(92) 1 a Comitetului de Miniştri]. Este, de asemenea, de necontestat că statele membre au făcut progrese rapide şi substanţiale în utilizarea informaţiilor furnizate de ADN pentru a stabili vinovăţia sau nevinovăţia. Totuşi, recunoscând rolul şi importanţa jucată de aceste informaţii în descoperirea infracţiunilor, Curtea trebuie să delimiteze domeniul de analiză în speţă. Problema nu este de a determina dacă păstrarea amprentelor digitale, mostrelor celulare şi profilelor ADN, în general, poate fi privită ca având o justificare prin prisma Convenţiei. Singura problemă în speţă este aceea de a şti dacă stocarea amprentelor digitale şi informaţiilor ADN ale reclamanţilor, bănuiţi de săvârşirea unor infracţiuni pentru care nu au fost condamnaţi, este justificată prin prisma art. 8 din Convenţie. Curtea va examina această problemă ţinând cont de instrumentele relevante ale Consiliului Europei şi de dreptul şi practica în vigoare în statele contractante. Conform principiilor de bază în materie, conservarea datelor trebuie să fie proporţională cu scopul în vederea căruia au fost colectate şi perioada de stocare trebuie să fie limitată. Se pare că statele contractante aplică sistematic aceste principii în activitatea poliţiei, conform Convenţiei cu privire la protecţia datelor şi recomandărilor ulterioare ale Comitetului de Miniştri. Referitor, în special la mostrele celulare, majoritatea statelor contractante nu autorizează prelevarea în cadrul procedurilor penale decât în cazul persoanelor suspectate de a fi comis infracţiuni prezentând o anumită gravitate. În marea majoritate a statelor contractante care dispun de baze de date ADN funcţionale, mostrele celulare şi profilele genetice trebuie înlocuite sau distruse fie imediat, fie într-un anumit termen, după ce s-a dispus achitarea sau neînceperea urmăririi penale. Unele state permit anumite excepţii de la aceste reguli. Situaţia din Scoţia, care face parte din Regatul Unit, este, sub acest aspect, deosebit de relevantă. Astfel, Parlamentul scoţian a autorizat conservarea ADN-ului persoanelor care nu au fost condamnate penal doar în cazul adulţilor acuzaţi de infracţiuni violente sau de infracţiuni sexuale şi, chiar şi în acest caz, doar pentru o durată de trei ani, cu posibilitatea de a păstra aceste materiale încă doi ani cu aprobarea unui şerif. Această situaţie este conformă cu Recomandarea R (92) 1 a Comitetului de Miniştri, care pune accentul pe necesitatea de a se distinge între diferitele categorii de situaţii şi de a se stabili termene precise de păstrare a datelor, chiar şi în cazurile mai serioase (grave). Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord sunt singurele state membre ale Consiliului Europei care permit păstrarea pe termen nelimitat a amprentelor digitale şi a eşantioanelor şi profilelor ADN ale tuturor persoanelor, indiferent de vârstă, bănuite de a fi comis infracţiuni a căror evidenţă poate fi păstrată în bazele de date ale poliţiei. Guvernul insistă asupra faptului că Regatul Unit este înaintea altor state în ceea ce priveşte folosirea mostrelor ADN pentru a detecta infracţiunile şi asupra faptului că alte state nu au ajuns la acelaşi nivel de dezvoltare în privinţa mărimii şi resurselor bazelor lor de date ADN, astfel încât analiza comparativă cu dreptul şi practica altor state prezintă un interes limitat. Curtea nu poate ignora faptul că, în ciuda avantajelor care decurg din extinderea maximă a bazei de date ADN, alte state contractante au ales să stabilească limite în conservarea şi utilizarea acestor date pentru a asigura un echilibru potrivit între interesele concurente. Curtea constată că protecţia oferită de art. 8 din Convenţie ar fi diminuată în mod inacceptabil, dacă ar fi autorizată folosirea tehnicilor ştiinţifice moderne în sistemul justiţiei penale, indiferent de preţ şi fără a pune atent în balanţă, pe de o parte, avantajele posibile ale utilizării pe scară largă a acestor tehnici şi, pe de altă parte, interesele esenţiale legate de viaţa privată. După aprecierea Curţii, consensul puternic existent, în această privinţă, între statele contractante îmbracă o importanţă deosebită şi, în procesul de evaluare a imixtiunii în viaţa privată, reduce marja de apreciere lăsată la dispoziţia statului pârât. Curtea apreciază că statul care revendică un rol de deschizător de drumuri în dezvoltarea noilor tehnologii are o responsabilitate deosebită în găsirea unui just echilibru în domeniu. În speţă, amprentele digitale şi mostrele celulare ale reclamanţilor au fost prelevate, iar profilele ADN realizate în cadrul procedurilor penale deschise pentru tentativă de furt, în cazul primului reclamant, şi pentru hărţuirea partenerului, în cazul celui de-al doilea. Datele au fost stocate în baza unei legi care autoriza conservarea pentru o durată nelimitată, deşi primul reclamant a fost achitat, iar în cazul celui de-al doilea cauza a fost clasată. Curtea trebuie să examineze dacă stocarea permanentă a amprentelor digitale şi a datelor ADN ale tuturor persoanelor suspecte, dar care nu au fost condamnate, are la bază motive pertinente şi suficiente. Deşi dreptul de a conserva amprentele digitale, mostrele celulare şi profilele ADN, în Ţara Galilor şi Anglia, nu există decât din anul 2001, Guvernul apreciază că s-a demonstrat că stocarea acestor elemente este indispensabilă în cadrul luptei împotriva criminalităţii. Şi, într-adevăr, statisticile şi alte elemente de probă trimise Camerei Lorzilor şi incluse în documentele prezentate Curţii de către Guvern par impresionante şi indică faptul că profilele ADN care anterior ar fi fost distruse erau legate de locul crimei, într-un mare număr de cauze. Reclamanţii susţin totuşi că statisticile nu reflectă adevărul, iar acest lucru este confirmat de raportul Nuffield. Într-adevăr, aşa cum au remarcat reclamanţii, cifrele nu indică în ce măsură această "legătură" cu urmele de la locul faptelor a dus la condamnarea persoanelor în cauză şi nu indică nici numărul de condamnări determinat de conservarea mostrelor de la persoanele care nu au fost condamnate. (…) Dacă nici statisticile şi nici exemplele furnizate de Guvern nu permit, prin ele însele, să se stabilească faptul că ar fi fost imposibilă identificarea şi condamnarea autorilor infracţiunii fără stocarea permanentă şi fără distincţie a amprentelor digitale şi a datelor ADN ale tuturor persoanelor care se găseau într-o situaţie similară cu a reclamanţilor, Curtea admite totuşi că lărgirea bazei de date a contribuit la descoperirea şi prevenirea infracţiunilor. Rămâne totuşi de determinat dacă o astfel de stocare este proporţională şi reflectă un just echilibru între interesele publice şi private aflate în conflict. În acest sens, Curtea a fost uimită de caracterul general şi nediferenţiat al dreptului de stocare în vigoare în Anglia şi Ţara Galilor. Într-adevăr, datele în cauză pot fi păstrate, indiferent de natura şi de gravitatea infracţiunilor de care este bănuită iniţial o persoană şi indiferent de vârstă. Este posibilă colectarea şi stocarea amprentelor digitale şi mostrelor biologice de la orice persoană, indiferent de vârstă, arestată în legătură cu o abatere care atrage includerea în evidenţele poliţiei (…). În plus, conservarea nu este limitată în timp (...), nu există decât posibilităţi reduse pentru o persoană care a fost achitată să obţină ştergerea datelor din baza de date naţională sau să obţină distrugerea mostrelor (…) (şi), în special, legiuitorul nu a prevăzut exercitarea unui control independent cu privire la justificarea conservării, în baza unor criterii precise, cum ar fi gravitatea infracţiunii, starea de recidivă, temeinicia indiciilor cu privire la posibilitatea ca persona în cauză să fi săvârşit fapta sau alte circumstanţe particulare. Curtea recunoaşte că atingerea adusă dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii private poate fi de un grad diferit, în funcţie de cele trei categorii de date cu caracter personal stocate. Conservarea eşantioanelor celulare este în mod special intruzivă, ţinând cont de bogăţia de informaţii genetice şi referitoare la sănătate conţinute de acestea. Totuşi, un regim de conservare atât de nediferenţiat şi necondiţionat, cum este cel în cauză, impune un examen riguros, fără a ţine cont de diferenţele dintre cele trei categorii de date cu caracter personal. (…) Curtea reafirmă că simplul fapt al conservării şi memorizării datelor cu caracter personal de către autorităţile publice, indiferent de modalitatea în care au fost obţinute, poate fi considerat ca având impact direct asupra vieţii private a persoanei în cauză, indiferent dacă acestea sunt sau nu folosite ulterior. În speţă, este îngrijorător riscul de stigmatizare, care decurge din faptul că persoanele în situaţia reclamanţilor, respectiv care nu au fost condamnate pentru nicio infracţiune şi care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, sunt tratate în acelaşi mod ca şi persoanele condamnate. Nu trebuie pierdut din vedere, în acest context, că dreptul oricărei persoane de a fi prezumată nevinovată, drept garantat de Convenţie, include o regulă generală, potrivit căreia nu mai pot fi exprimate suspiciuni cu privire la nevinovăţia unei persoane puse sub acuzare, după ce a fost achitată (Rushiti c. Austriei, nr. 28389/95, § 31, 21 martie 2000, şi referinţele citate). Sigur că stocarea datelor personale referitoare la reclamanţi nu echivalează cu exprimarea unei îndoieli cu privire la vinovăţia lor, totuşi, percepţia acestora că nu sunt trataţi ca persoane nevinovate este întărită de faptul că datele lor sunt păstrate pe termen nelimitat, la fel ca şi cele referitoare la persoanele condamnate, deşi datele care se referă la persoane care nu au fost niciodată condamnate trebuie distruse. Guvernul susţine că dreptul de conservare se referă la amprentele digitale şi mostrele celulare prelevate de la o persoană în cadrul unei anchete penale şi nu depinde de vinovăţia sau nevinovăţia acesteia. În plus, prelevarea amprentelor digitale şi a mostrelor celulare de la reclamanţi s-a făcut în mod legal, iar conservarea nu are nicio legătură cu faptul că iniţial aceştia au fost bănuiţi de comiterea unei infracţiuni, singurul motiv pentru care sunt stocate este acela de a mări baza de date care să poată fi folosită pentru identificări viitoare. Curtea constată însă că acest argument se conciliază greu cu obligaţia prevăzută de art. 64 § 3 din Legea din 1984, de a distruge, la cerere, amprentele digitale şi mostrele celulare ale persoanelor care au acceptat de bunăvoie prelevarea, date care sunt distruse, deşi au aceeaşi importanţă pentru creşterea bazei de date. (…) În plus, Curtea apreciază că stocarea datelor persoanelor necondamnate este în mod special periculoasă în cazul minorilor, aşa cum este cazul primului reclamant, având în vedere situaţia specială a acestora şi importanţa pe care o prezintă dezvoltarea şi integrarea lor în societate. (…) În concluzie, Curtea apreciază că măsura stocării nediferenţiate a amprentelor digitale, a eşantioanelor celulare şi a profilelor ADN ale persoanelor bănuite de a fi comis infracţiuni, dar care nu au fost condamnate, aşa cum s-a întâmplat în cazul reclamanţilor, nu păstrează un just echilibru între interesul public şi interesele private, iar statul a depăşit orice marjă de apreciere acceptabilă în materie. Faţă de argumentele expuse, Curtea constată că stocarea datelor se analizează ca o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private şi nu constituie o măsură necesară într-o societate democratică. (…) Prin urmare, în speţă a fost încălcat art. 8 din Convenţie. [CEDO, Marea Cameră, S. şi Marper c. Regatului Unit, hotărârea din 4 decembrie 2008, cererile nr. 30562/04 şi 30566/04, www.hudoc.echr.coe.int]. [ Mai mult... ]
Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, ediţia 1
Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediţia 2
Drept civil. Persoanele. În reglementarea noul C. civ., ediţia 4
Noul Cod civil Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă. Vol. I. Art. 1-952 Despre legea civilă. Persoanele. Familia. Bunurile
Codul civil. Comentariu pe articole, ediţia 3
În redactarea acestei reglementări s-a pornit de la dispoziţiile art. 1 şi urm., art. 11 şi urm. din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi ademnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinii, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, semnată la Oviedo la 4 aprilie 1997, ratificată prin Legea nr. 17/2001, iar pe baza acestora s-a preferat soluţia consacrării unor dispoziţii cu caracter de principiu menite să garanteze respectarea drepturilor fundamentale ale omului, pentru reglementarea aspectelor concrete trimiţându-se la legea specială. [ Mai mult... ]
Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediţia 2
1. Caracteristicile genetice. Caracteristicile genetice ale unei persoane pot fi cunoscute prin examinarea A.D.N.-ului acesteia (a se vedea A. Tarby, La bioéthique, p. 53).
A.D.N.-ul este o moleculă conţinută de cromozomi, care conţine la rândul său gene. Conţinutul A.D.N.-ului este propriu fiecărei persoane şi constituie „amprenta genetică” a acesteia. [ Mai mult... ]
Drept civil. Persoanele. În reglementarea noul C. civ., ediţia 4
Practicile eugenice, intervenţiile asupra caracterelor genetice, examinarea caracterelor genetice, intervenţiile medicale sau prelevarea de celule, ţesuturi sau organe umane de la persoane în viaţă, în scopul transplantului, reglementate de art. 62, art. 63, art. 65, art. 67 şi art. 68 C. civ.., pot afecta şi ele aceste valori. [ Mai mult... ]
Noul Cod civil Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă. Vol. I. Art. 1-952 Despre legea civilă. Persoanele. Familia. Bunurile
1.
Această reglementare este inspirată din textul art. 12 din Convenţia de la Oviedo privind drepturile omului şi biomedicina, potrivit căruia testele predictive ale bolilor genetice sau care servesc la identificarea unui individ purtător al unei gene răspunzătoare de o boală sunt permise numai în scopuri medicale, precum şi în cazurile în care servesc la cercetarea ştiinţifică legată de scopuri medicale. Totodată, Codul civil francez, în art. 16-10 alin. (1), conţine dispoziţii referitoare la studiul medical sau ştiinţific al caracterelor genetice, care nu este posibil în absenţa consimţământului prealabil şi expres al celui vizat. [ Mai mult... ]
Codul civil. Comentariu pe articole, ediţia 3
1. Caracteristicile genetice. Caracteristicile genetice ale unei persoane pot fi cunoscute prin examinarea A.D.N. -ului acesteia (a se vedea A. Tarby, La bioéthique, p. 53).
A.D.N.-ul este o moleculă conţinută de cromozomi, care conţine la rândul său gene. Conţinutul A.D.N.-ului este propriu fiecărei persoane şi constituie "amprenta genetică " a acesteia. [ Mai mult... ]