Art 1610 Proba novaţiei | Codul Civil
Parte integrantă din Lege 287/2009
Acesta este un fragment din Codul Civil din 2009. Alegeţi un abonament Lege6 care permite accesul la orice formă actualizată, fără mesaje publicitare.
Novaţia - Proba novaţiei -
Art. 1.610.
-
Novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică.
Acesta este un fragment din Codul Civil din 2009. Alegeţi un abonament Lege6 care permite accesul la orice formă actualizată, fără mesaje publicitare.
Noul Cod civil adnotat cu doctrină şi jurisprudenţă, Vol. II
Codul civil adnotat cu doctrină şi jurisprudenţă. Volumul III - art. 1.396-1.850
DOCTRINĂ
"Voinţa de a realiza o novaţie trebuie să fie clar exprimată şi să rezulte din actul prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Intenţia de a nova are trei componente: voinţa părţilor de a stinge obligaţia veche; voinţa părţilor de a crea sau de a da naştere unei obligaţii noi; voinţa de a lega între ele două efecte, în aşa fel încât fiecare să constituie cauza celeilalte. Nu este necesară folosirea unor anumiţi termeni, ci numai faptul că ea trebuie să fie limpede exprimată de părţi prin actul novaţiei. [...] Novaţia este întotdeauna rezultatul convenţiei părţilor şi nu operează niciodată de plin drept. Faptul debitorului obligaţiei de a plăti mai mult timp creditorului o sumă lunară, fără a presta întreţinerea în natură, aşa cum şi-a asumat-o în contract, nu poate fi considerat intenţie de a nova. Intenţia părţilor de a nova este esenţială. Lipsa manifestării exprese a voinţei creditorului de a libera debitorul iniţial, odată cu încheierea actului de novaţie, face să nu fie îndeplinite toate condiţiile de valabilitate. Cele două obligaţii (cea veche şi cea nouă) vor exista paralel, fiind vorba de crearea unei noi datorii, neprecedată de stingerea corelativă a celei vechi. Prin urmare, actul nu îşi poate produce efectele, iar debitorul iniţial este ţinut în continuare de achitarea obligaţiei existente. Simpla indicare a unei persoane care va achita datoria în locul debitorului nu echivalează cu existenţa novaţiei. Persoana astfel desemnată nu poate fi decât un mandatar, care va achita datoria în contul debitorului. Voinţa părţilor de a nova poate fi şi tacită, cu condiţia să fie certă, ea putând rezulta şi din comportamentul sau conduita neechivocă a părţilor, fără a fi stipulată expres într-o clauză a convenţiei" [V. Ileana-Niţă, lucr. cit., p. 101]. [ Mai mult... ]
Codul civil adnotat cu doctrină şi jurisprudenţă. Volumul III - art. 1.396-1.850
DOCTRINĂ
"Voinţa de a realiza o novaţie trebuie să fie clar exprimată şi să rezulte din actul prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Intenţia de a nova are trei componente: voinţa părţilor de a stinge obligaţia veche; voinţa părţilor de a crea sau de a da naştere unei obligaţii noi; voinţa de a lega între ele două efecte, în aşa fel încât fiecare să constituie cauza celeilalte. Nu este necesară folosirea unor anumiţi termeni, ci numai faptul că ea trebuie să fie limpede exprimată de părţi prin actul novaţiei. (...) Novaţia este întotdeauna rezultatul convenţiei părţilor şi nu operează niciodată de plin drept. Faptul debitorului obligaţiei de a plăti mai mult timp creditorului o sumă lunară, fără a presta întreţinerea în natură, aşa cum şi-a asumat-o în contract, nu poate fi considerat intenţie de a nova. Intenţia părţilor de a nova este esenţială. Lipsa manifestării exprese a voinţei creditorului de a libera debitorul iniţial, odată cu încheierea actului de novaţie, face să nu fie îndeplinite toate condiţiile de valabilitate. Cele două obligaţii (cea veche şi cea nouă) vor exista paralel, fiind vorba de crearea unei noi datorii, neprecedată de stingerea corelativă a celei vechi. Prin urmare, actul nu îşi poate produce efectele, iar debitorul iniţial este ţinut în continuare de achitarea obligaţiei existente. Simpla indicare a unei persoane care va achita datoria în locul debitorului nu echivalează cu existenţa novaţiei. Persoana astfel desemnată nu poate fi decât un mandatar, care va achita datoria în contul debitorului. Voinţa părţilor de a nova poate fi şi tacită, cu condiţia să fie certă, ea putând rezulta şi din comportamentul sau conduita neechivocă a părţilor, fără a fi stipulată expres într-o clauză a convenţiei" [V. I. Niţă, Condiţiile de valabilitate ale novaţiei, cit. supra, p. 101]. [ Mai mult... ]
Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, ediţia 1
Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediţia 2
Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă. Vol. II. Art. 953-1649. Moşteniri şi liberalităţi. Obligaţii
Codul civil. Comentariu pe articole, ediţia 3
Curtea de Apel Bucureşti, Buletinul jurisprudenţei, Repertoriu anual 2020
Notă Art. 1610
Se regăseşte în text ipoteza de reglementare din art. 1130 C. civ. din 1864.Astfel cum s-a subliniat în jurisprudenţă, voinţa de arealiza operaţiunea juridică anovaţiei (animus novandi) trebuie să rezulte în mod univoc din actul prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting oobligaţie existentă, înlocuind-o cu una nouă. [ Mai mult... ]
Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ediţia 2
1. Intenţia de a nova – element esenţial. Intenţia de a crea o nouă obligaţie este element esenţial al novaţiei. Lipsa acestei intenţii face ca novaţia să nu existe (a se vedea comentariul art. 1609 noul C. civ.).
2.Inoperabilitatea prezumţiei. În materia probei intenţiei de anova, noul Cod civil păstrează concepţia anterioarei reglementări, potrivit căreia novaţia nu se prezumă. Valorificând doctrina românească în interpretarea art. 1330 C. civ.., se prevede că voinţa părţilor de asubstitui oobligaţie nouă uneia vechi trebuie să fie neîndoielnică. În formularea vechiului Cod civil, voinţa de anova trebuia „să rezulte evident din act”. Doctrina asusţinut unanim însă că prin „act” se înţelege actul juridic, în sens de negotium, iar nu de înscris constatator, instrumentum, deci intenţia de anova trebuie să „fie certă şi clară”, iar nu să fie consemnată în înscrisul constatator al novaţiei (a se vedea L. Pop, Obligaţiile, vol. I, p. 303). [ Mai mult... ]
Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă. Vol. II. Art. 953-1649. Moşteniri şi liberalităţi. Obligaţii
1.
Condiţiile specifice de valabilitate ale novaţiei sunt: existenţa unei obligaţii valabile care se va stinge prin novaţie, naşterea unei noi obligaţii valabile, aceasta din urmă să aibă un element nou în raport cu cea obligaţia veche şi existenţa intenţiei părţilor de a nova (C. Stătescu, C. Bîrsan, TGO, p. 479-481, nr. 275). Dintre acestea, numai ultima este prevăzută expres de lege (art. 1610 NCC), restul fiind sinteza doctrinei de specialitate. [ Mai mult... ]
Codul civil. Comentariu pe articole, ediţia 3
1. Intenţia de a nova (animus novandi). După cum am precizat anterior, una dintre condiţiile esenţiale pentru valabilitatea contractului de novaţie este reprezentată de intenţia părţilor. Astfel, părţile trebuie să fie de acord, în mod expres, ca operaţiunea juridică avută în vedere să reprezinte o novaţie, întrucât lipsa acestei intenţii face ca dispoziţiile specifice novaţiei să nu se aplice (a se vedea comentariul art. 1609 C. civ.). În aceste condiţii, lipsa unui acord expres asupra calificării juridice a contractului ca fiind unul de novaţie va conduce la reinterpretarea contractului. [ Mai mult... ]
Curtea de Apel Bucureşti, Buletinul jurisprudenţei, Repertoriu anual 2020
Cesiunea de creanţă ca operaţiune juridică de transmisiune a obligaţiilor nu afectează fiinţa obligaţiei, aceasta transmiţându-se aşa cum exista în patrimoniul subiectelor iniţiale ale raportului juridic. Prin aceasta, cesiunea se deosebeşte de novaţie, care nu operează o transmisiune, ci o transformare a obligaţiei - obligaţia iniţială se stinge şi este înlocuită cu o nouă obligaţie (art. 1609 C. pr. civ.). Aşadar, cesiunea de creanţă modifică numai elementul activ al raportului obligaţional, creditorul cedent transmiţând cesionarului, cu titlu oneros sau gratuit, o creanţă împotriva unui terţ. [ Mai mult... ]