Consideraţii privind infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare
de Alexandru Caliţa

DOI: 10.24193/CDP.2021.4.60

Alexandru CALIŢA

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Absolvent, Facultatea de Drept,

Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca

Assessments regarding the offence of misleading the judiciary

- ABSTRACT

This paper considers the crime of misleading the judiciary, provided and sanctioned by Article 268 of the Criminal Code. If, in a completely informal way, incriminating texts could be reorganized according to their popularity, the misleading of the judiciary would most likely be among the least known, both in terms of legal professionals, as well as in the case of regular persons. Bad faith is not responsible for this situation, but most likely the relatively low incidence of the crime, coupled with the shyness with which both this and other crimes against justice are applied in practice. However, the offence provided by Article 268 of the Criminal Code has an importance that is difficult to neglect at the level of the entire legal system, starting from the concept of securing the judiciary whose historical roots stretch back to the beginning of civilization, thus accompanying the most rudimentary forms of justice. Even if, in essence, the concept of false accusation remains the same, the perspectives on it alternate over time, which generates a rich legal and doctrinal repertoire that revolves around it. If at the beginning the personal side of the incrimination predominated, being understood as a true deed directed against the person, today it appears, more and more frequently, as an objective deed, being more and more visible the ability to protect, par excellence, the activity of the criminal justice system. The new Criminal Code best captures this transition of the norm towards objectification, managing a visible distance from the old forms of crime. Against the background of this change of perspective, there is a need to debate and understand more clearly the specific mechanism of the crime of misleading the judiciary, to know what the elements of continuity are, novelty aspects of the text, but also its limits, in light its sine qua non status for all that means criminal justice. Fiat lux!

- Keywords: historical landmarks, false accusation, modern codifications, the legal and material object of the offence, the chronotope, the objective aspect of the offence, the unreal self-denunciation, the subjective aspect of the offence.

I. Preliminarii

Sintagma infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei – uneori crime sau delicte împotriva înfăptuirii justiţiei sau administrării justiţiei^[1] – desemnează un ansamblu de infracţiuni specifice oricărui sistem de drept^[2] ce au menirea de a proteja justiţia, valoare fundamentală aşezată la temelia oricărei societăţi. Pentru a înţelege rolul sine qua non, dar şi raţiunea incriminării faptelor care aduc atin­gere procesului de înfăptuire a justiţiei – o paletă destul de largă şi diversificată în ordinea faptelor antisociale – trebuie conturat înţelesul noţiunii de justiţie, dar şi obiectul juridic generic al acestora.

1. Analiza înţelesurilor noţiunii de justiţie

1.1. Analiza conceptuală a termenului de justiţie

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

În sens ideatic, este neîndoielnic faptul că noţiunea de dreptate sau justiţie a fost conştientizată odată cu apariţia primelor forme de organizare socială şi juridică. Aceasta a atras atenţia celor mai importanţi gânditori încă din Anti­chitate, astfel că în jurul ei gravitează un bogat repertoriu filosofic şi doctrinar, greu de cuprins în paginile modeste ale studiului de faţă. Totuşi, pentru o mai bună înţelegere a importanţei acestei categorii de infracţiuni, tocmai din prisma valorii sociale protejate, se impune o scurtă enumerare a celor mai pătrunzătoare şi mai cunoscute definiţii care au marcat cel puţin începuturile cunoaşterii juri­dice. Astfel, o primă explicaţie dată noţiunii de dreptate, cel puţin în plan juridic, îi aparţine lui Ulpian, potrivit căruia justiţia este voinţa statornică şi neîntreruptă de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine. De asemenea, tot potrivit acestuia, preceptele dreptului sunt: a trăi în cinste, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine^[3]. O altă definiţie importantă, de data aceasta a dreptului în sine, este formulată de Celsus, care considera că dreptul este arta binelui şi a echităţii^[4], conceptului de dreptate, finalitate exclusivă a dreptului, fiindu-i atribuite, în acest fel, cele două valenţe fundamentale: binele şi echitatea. Acestea fiind spuse, chiar dacă înşiruirea definiţiilor date conceptului în cauză poate fi extinsă fără dificultate, o asemenea operaţiune nu se impune pentru a conştien­tiza profunzimea şi sensibilitatea deosebită a acestuia.

Nici textele sacre nu sunt mai sărace în abordări referitoare la conceptul de dreptate. De cele mai multe ori, această noţiune este asociată în mod direct cu divinitatea, fapt ce demonstrează prezenţa ei chiar în intimitatea sufletească a fiinţei umane. În acest sens, câteva texte relevante preluate din Vechiul Testa­ment ar putea fi: „Să nu faceţi nedreptate la judecată; să nu căutaţi la faţa celui sărac şi de faţa celui puternic să nu te sfieşti, ci cu dreptate să judeci pe aproapele tău” – Leviticul 19:15; „Mulţi caută faţa stăpânitorului, dar dreptatea omului vinde de la Domnul” – Pilde 29:26; „Făptuirea dreptăţii şi a judecăţii este mai de preţ pentru Domnul decât jertfa sângeroasă” – Pilde 21:3. În Noul Testament perspectiva asupra dreptăţii este în mare măsură aceeaşi, ea fiind consolidată astfel chiar în Predica de pe Munte: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” – Matei 5:6; „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor” – Matei 5:10.

Chiar dacă aceste perspective antice, primare, asupra conceptului de drep­tate nu ating îndeajuns standardul de exactitate căutat astăzi, transmit prin plasticitatea lor deosebită ideea că justiţia a reprezentat încă de atunci unul dintre cele mai nobile deziderate ale fiinţei umane. Acest ideal măreţ este ţesut în conştiinţa noastră încă de la începutul civilizaţiei, având o însemnătate atât de profundă şi sensibilă încât, în numele său, omul alege propriul lui sacrificiu, fapt neîntâlnit în cazul intereselor injuste^[5]. Aceeaşi concepţie pare a fi subliniată şi în textele Vechiului Testament, potrivit cărora: „Aceste două lucruri le-am văzut eu în zilele nimicniciei mele: este câte un drept care piere întru dreptatea lui şi este câte un nelegiuit care trăieşte mereu în răutatea lui” – Ecclesiastul 7:15. Astfel, nu se poate concluziona mai bine importanţa dreptăţii decât în cuvintele lui M. Djuvara, care, încercând o desluşire a acestui concept, nota: „Şi totuşi, drep­tatea este ceea ce simţim noi mai sfânt în sufletele noastre. Pentru nimic nu se înflă­cărează oamenii individual sau colectiv ca pentru această noţiune (…). Ideea de dreptate este aşa de adânc ancorată în sufletele noastre, încât noi îi subor­donăm totul; ea este păstrătoarea aspiraţiilor noastre cele mai înalte^[6].

1.2. Analiza lexicală a termenului de justiţie

Altă etapă necesară pentru înţelegerea noţiunii de justiţie poate consta în cercetarea sensului ei lexical. Astfel, dicţionarul explicativ al limbii române a oferit acesteia un prim definiens orientat înspre natura ei procedurală, constând în totalitatea organelor de jurisdicţie dintr-un stat; ansamblul legilor şi al instanţelor judecătoreşti; sistemul de funcţionare a acestor instanţe^[7]. Dintr-o perspectivă constituţională, aceeaşi sursă atribuie termenului de justiţie înţelesul de activitate fundamentală a statului, care constă în soluţionarea litigiilor. Nu în ultimul rând, este redat raportul de sinonimie dintre justiţie, dreptate şi echitate. Cu un ton mai puţin tehnic şi având la bază chiar viziunea juriştilor din Anti­chitate, este explicată noţiunea de dreptate, căreia dicţionarul îi atribuie înţelesul de principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile. În dicţionarele de specialitate^[8], justiţia este înţeleasă, într-un spirit formal, pe de-o parte, ca o activitate a statului constând în jude­carea cauzelor penale şi civile, iar, pe de altă parte, ca un ansamblu al instan­ţelor judecătoreşti. Alte lucrări asemănătoare, dar mai recente^[9], oferă termenului un sens mult mai plastic, respectiv: valoarea de bază aşezată la temelia unui sistem de drept sau obiectivul urmărit de sistemul respectiv. Dincolo de analizele de acest fel, o diferenţiere a sensurilor pe care termenul de justiţie le comportă s-a făcut şi la nivel de literatură juridică. În lucrările de specialitate din dreptul constituţional s-au remarcat voci^[10] care au tratat cu claritate polisemia termenului în cauză, făcând diferenţa între ceea ce înseamnă justiţie ca sistem al organelor judecătoreşti şi justiţie ca activitate de soluţionare a proceselor, de aplicare a sancţiunilor şi de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate.

Fără a mai insista asupra acestei analize, este limpede că termenul în cauză dispune de mai multe înţelesuri, fapt ce pune în lumină complexitatea obiectului juridic de grup al infracţiunilor îndreptate împotriva înfăptuirii justiţiei, dar şi rolul vital în oricare sistem juridic. Astfel, într-o primă accepţiune, se poate discuta despre justiţie înţeleasă ca activitatea fundamentală a statului, mai exact ca putere constituţională. Nu în ultimul rând, dintr-o perspectivă procedurală, termenul în cauză se referă la totalitatea organelor de jurisdicţie din stat, la întreg ansamblul de proceduri destinate soluţionării conflictelor, a cererilor neconten­cioase şi menţinerii echilibrului social. De asemenea, un alt înţeles al noţiunii analizate, deşi lăsat la urmă, dar poate cel mai important dintre toate, este acela de valoare fundamentală, de înaltă aspiraţie a fiinţei umane.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.