Forme simplificate de contract. Libertatea contractuală şi limitele ei
de Uta Lucia

Principiul autonomiei de voinţă, suportul fundamental al teoriei clasice a obligaţiilor, exprimă ideea potrivit căreia drepturile şi obligaţiile născute din contract reprezintă exclusiv rezultatul voinţei părţilor, care este sursa şi măsura acestora⁽¹⁾. Esenţa contractului este acordul de voinţe, apt să creeze prin el însuşi contractul şi efectele lui⁽²⁾.

Autonomia de voinţă presupune că atât încheierea actelor juridice, cât şi forţa obligatorie a acestora depind exclusiv de voinţa părţilor, iar nu de lege⁽³⁾. Astfel, principiul îşi găseşte expresia nu doar în libertatea contractuală⁽⁴⁾, ci şi în forţa obligatorie a contractului (pentru şcoala liberală, voinţa individuală este sursa esenţială a obligaţiilor⁽⁵⁾) şi relativitatea efectelor contractului.

Părţile sunt libere să contracteze sau să nu contracteze, să-şi aleagă cocontractantul şi să determine conţinutul clauzelor contractuale, aşa încât, odată ce şi-au exprimat voinţa şi contractul este valabil încheiat, obligaţiile contractuale trebuie executate de părţi în condiţiile pe care le-au stabilit, întrucât contractul li se impune cu aceeaşi forţă obligatorie ca şi legea⁽⁶⁾.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Dintr-o asemenea înţelegere a fundamentului contractului au fost desprinse următoarele consecinţe: i) contractul este considerat principal izvor al obligaţiilor; ii) majoritatea normelor referitoare la contracte sunt dispozitive sau supletive şi numai în mod excepţional imperative; iii) contractul se încheie prin simplul acord de voinţe, fără a fi necesară, în principiu, respectare unei anumite forme⁽⁷⁾.

În sensul său iniţial, teoria a fost criticată tocmai pentru ignorarea rolului pe care legea îl are în existenţa raporturilor juridice dintre părţi, aşa încât, de-a lungul timpului, principiul a fost reconsiderat, acceptându-se că voinţa părţilor, deşi are un rol esenţial în formarea contractului, nu este nelimitată, ci trebuie corelată cu respectul datorat legii⁽⁸⁾.

Este unanim acceptat că acţiunea indivizilor în societate nu se poate desfăşura haotic, ci trebuie ordonată, organizată, dezideratul ordinii sociale urmând a se realiza prin respectarea, spre binele comun, a normelor de drept.

Privită din punct de vedere juridic, libertatea se prezintă în mod necesar ca libertate-relaţie, accepţiune ce reflectă nu numai importanţa afirmării individului ca subiect de drept, ci şi semnificaţia contextului în care el se manifestă, a raporturilor juridice pe care le stabileşte⁽⁹⁾.

Indivizii, destinatari ai normei juridice devin subiecte de drept, care participă la raporturile juridice, în calitate de purtători de drepturi şi obligaţii. Termenul de persoană, care în mod obişnuit desemnează individul, fiinţa umană ca unitate indisolubilă în totalitatea structurilor sale, are nu numai o accepţiune sociologică, în care omul este pus în relaţie cu societatea, ci şi una juridică, în care omul apare ca subiect de drepturi şi obligaţii⁽¹⁰⁾.

Libertatea contractuală se exercită numai în limitele stabilite de lege, iar forţa obligatorie a contractului există numai pentru că o prevede norma legală. Efectul relativ, s-a mai observat, nu este în totalitate relativ, pentru că un contract este şi o realitate socială care pătrunde în viaţa colectivităţii⁽¹¹⁾.

Evoluţia societăţii, dezvoltarea economică şi aspectul tot mai dinamic al circuitului civil au impus adaptarea contractului la noile realităţi economico-sociale, tendinţa fiind, pe de o parte, în sensul intervenţiei mai accentuate a statului în contract şi lărgirii sferei noţiunii de ordine publică, iar pe de altă parte, în sensul restrângerii forţei obligatorii a contractului, prin admiterea neexecutării ori a modificării acestei executări altfel decât prin liberul acord de voinţe al părţilor. Pe fondul declinului teoriei autonomiei de voinţă şi accentuării tendinţelor dirijiste la nivel contractual⁽¹²⁾ , concepţiile pozitiviste câştigă teren, accentul părând a se deplasa de la formarea contractului către executarea acestuia. În acest context, se remarcă "declinul autonomiei de voinţă", "reculul voluntarismului", care nu mai poate explica pe deplin aspectele moderne ale contractului⁽¹³⁾ .

Chiar dacă libertatea contractuală a fost şi rămâne o premisă în dreptul privat⁽¹⁴⁾ , ea este ţărmurită de ordinea publică şi de bunele moravuri⁽¹⁵⁾ . Numai convenţiile legal încheiate, care nu contravin dispoziţiilor de ordine publică, au putere de lege între părţi⁽¹⁶⁾ .

Încheierea oricărui contract este liberă, însă principiul trebuie să fie înţeles în sensul său exact, şi anume acela de libertate condiţionată de viaţa socială şi de dispoziţiile legale⁽¹⁷⁾.

Curtea Constituţională⁽¹⁸⁾ , pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate a art. 38 C. mun. - Legea nr. 53/2003, observa că: "autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită, constând în absolutizarea exerciţiului dreptului (libertăţii) al cărui titular ori beneficiar este şi pe care îl invocă, pretinzând că prin reglementarea dedusă controlului i-ar fi fost încălcat. În cauza de faţă, obiectul pretinsei încălcări îl constituie - chiar dacă nu este nominalizată ca atare - libertatea contractuală care, în ciuda unei aparente identităţi terminologice, nu face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în expresia lor constituţională. Într-o formulă sintetică, libertatea contractuală este posibilitatea recunoscută oricărui subiect de drept de a încheia un contract, în înţelesul de mutuus consensus, de produs al manifestării sale de voinţă convergentă cu a celeilalte sau celorlalte părţi, de a stabili conţinutul acestuia şi de a-i determina obiectul, dobândind drepturi şi asumându-şi obligaţii a căror respectare este obligatorie pentru părţile contractante."

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

În considerentele menţionatei decizii, Curtea arăta că libertatea contractuală poate fi valorificată numai în cadrul legal, cu respectarea unor limite rezonabile impuse de raţiuni de ocrotire a unor interese publice şi private legitime; exercitată în afara acestui cadru, fără oprelişti, orice libertate îşi pierde legitimitatea şi tinde să se convertească în anarhie."

În limitele trasate de ordinea publică şi bunele moravuri, libertatea contractuală trebuie privită în corelaţie cu un alt principiul care guvernează raporturile juridice civile în general şi raporturile contractuale în special, şi anume principiul bunei-credinţe.

Libertatea contractuală este limitată⁽¹⁹⁾ în cazul contractelor de adeziune, contractelor cu clauze impuse, contractelor cu clauze interzise sau contractelor cu clauze abuzive⁽²⁰⁾.

Contractele pot fi negociate sau nenegociate. Doar începerea negocierilor nu este suficientă pentru a putea vorbi de contract, după cum absenţa negocierilor nu exclude ideea de contract⁽²¹⁾.

Codul civil actual asimilează la nivelul reglementării de drept comun norme care până de curând aveau incidenţă doar în materie comercială ori erau specifice dreptului consumaţiei şi care dobândesc astfel aplicabilitate generală în dreptul privat. Regăsim în Codul civil dispoziţii privind contractele de adeziune (art. 1175 C. civ.), contractele-cadrul (art. 1176 C. civ.), clauzele standard⁽²²⁾ (art. 1202 C. civ.), clauzele externe (art. 1201 C. civ.), utilizate cu preponderenţă în sfera relaţiilor comerciale, mijloace juridice a căror consacrare a fost justificată de nevoia de simplificare a contractului, de facilitare a circulaţiei rapide a bunurilor şi de asigurare, în egală măsură, a stabilităţii raportului juridic de obligaţii.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.