Aspecte controversate privind preţul, obiect al obligaţiei cumpărătorului
de Marcusohn Victor

Preţul reprezintă obiectul obligaţiei cumpărătorului, constând într-o sumă de bani care reprezintă echivalentul valoric al lucrului vândut.

În lipsa preţului, vânzarea este lovită de nulitate absolută, întrucât obligaţia cumpărătorului este lipsită de obiect, iar obligaţia vânzătorului este lipsită de cauză.

Pentru validitatea contractului de vânzare, preţul, obiect al obligaţiei cumpărătorului, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

a. să fie stabilit într-o sumă de bani

Condiţia ca preţul să fie stabilit în bani ţine de esenţa contractului de vânzare, fiind prevăzută, de altfel, expres la art. 1.660 alin. 1 din Codul civil, conform căruia "Preţul constă într-o sumă de bani".

Condiţia ca preţul să fie stabilit în bani nu este doar un element de validitate al contractului, ci şi unul de calificare juridică a acestuia, în raport cu alte contracte translative de proprietate.

Astfel, dacă înstrăinarea unui bun se face în schimbul unui alt bun, contractul nu mai este de vânzare, ci de schimb. Dacă transferul dreptului de proprietate s-a făcut cu intenţia de a se stinge o altă datorie, preexistentă, contractul va constitui o dare în plată, iar dacă se va naşte o nouă obligaţie de transfer a unui drept, în schimbul stingerii unei obligaţii anterioare, contractul va reprezenta o novaţie.

În mod similar, atunci când în schimbul proprietăţii asupra unui bun, se stabileşte obligaţia de asigurare a întreţinerii, contractul va fi de întreţinere.

În practică pot apărea probleme în situaţia în care în contraprestaţia oferită în schimbul transferului asupra proprietăţii unui bun, este mixtă, respectiv parţial în bani şi parţial în natură. În aceste situaţii, se consideră că pentru stabilirea naturii juridice a actului încheiat trebuie să se stabilească care este obligaţia principală⁽¹⁾, respectiv dacă aceasta constă din plata unei sume de bani, contractul va fi de vânzare, iar dacă aceasta constă din prestarea întreţinerii, atunci contractul va fi de întreţinere.

Cu privire la aceste aspecte, practica judiciară⁽²⁾ mai veche, cât şi o parte a doctrinei⁽³⁾ au considerat că natura juridică a contractului încheiat de părţi se va stabili în funcţie de preponderenţa uneia sau alteia dintre prestaţiile asumate de către dobânditorul bunului, respectiv dacă partea din contravaloarea bunului cumpărat este mai mare decât partea ce se estimează că se va executa din prestarea întreţinerii, atunci contractul va fi de vânzare cu clauză de întreţinere, pe când dacă valoarea întreţinerii o depăşeşte pe cea a preţului în bani, contractul va fi de întreţinere.

Potrivit unei alte opinii⁽⁴⁾, căreia ne raliem, stabilirea naturii juridice a contractului se va face în raport de valoarea bunului înstrăinat şi nu în funcţie de prestaţia întreţinerii, întrucât aceasta din urmă este aleatorie. Astfel, dacă prestaţia în bani este de cel puţin jumătate din valoarea bunului înstrăinat, contractul va fi de vânzare, în caz contrar fiind vorba despre un contract de întreţinere.

În orice caz, considerăm, alături de alţi autori⁽⁵⁾, că folosirea denumirii de "contract de vânzare cu clauză de întreţinere" nu este recomandabilă, fiind de natură a crea confuzii cu privire la natura contractului, care nu poate fi mixtă, indiferent de clauzele pe care le-ar cuprinde⁽⁶⁾.

În fine, atunci când în schimbul proprietăţii asupra unui bun, părţile prevăd prin contract o contraprestaţie periodică în bani, pe toată durata vieţii înstrăinătorului, contractul va fi de vânzare, ci de rentă viageră. Pe de altă parte, contractul rămâne de vânzare, atunci când preţul se stabileşte printr-o sumă de bani plătibilă eşalonat, în rate periodice, până la achitarea întregii sume stabilită prin contract.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

b. să fie determinat sau cel puţin determinabil

Condiţia ca preţul să fie determinat sau cel puţin determinabil este prevăzută expres la art. 1.660 alin. 2 Cod civil.

Preţul este determinat atunci când cuantumul său a fost stabilit de către părţi la momentul încheierii contractului. Pentru ca preţul să fie determinat nu este necesar ca părţile să stabilească in concreto mecanismul concret în care se va efectua plata (printr-o singură prestaţie sau în rate, numerar sau prin cont bancar etc.) sau termenul de plată, întrucât, aşa cum s-a arătat în doctrină, aceste elemente nu afectează validitatea contractului, ci numai executarea acestuia şi angajarea răspunderii părţilor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale⁽⁷⁾.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.