Universul Juridic Premium nr. 9/2015
Creditori vs. debitori - avatarurile romane ale creditării (I)
de Mircea Dan Bob
16 septembrie 2015În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
Principalele coduri civile europene (francez, austriac şi german) continuă să cultive categoria contractelor reale. Codul elveţian al obligaţiilor a eliminat-o însă, primul alineat al art. 1 decretând toate contractele consensuale. Codul civil român intrat în vigoare în 2011 se înscrie în linia franceză de inspiraţie a predecesorului său din 1864 şi consacră explicit (art. 2103 depozitul, art. 2481 gajul) sau implicit (art. 1011 darul manual,art. 2146 comodatul şi art. 2158 pentru mutuum) contractele reale. Expunem aceste date pentru că o întrebare legitimă poate fi ridicată de juristul contemporan: de ce este nevoie, pe lângă convenţie, de remiterea materială a bunului pentru ca un contract să se formeze valid? Explicaţia primă este de ordin istoric şi asupra acesteia ne vom apleca în rândurile următoare.
1. Consultând Instituţiile lui Gaius, observăm cum tratează numai două chestiuni în secţiunea ce o dedică obligaţiilor contractate re.
Re contrahitur obligatio velut mutui datione; mutui autem datio proprie in his fere rebus contingit, quae res pondere, numero, mensura constant, qualis est pecunia numerata, vinum, oleum, frumentum, aes, argentum, aurum; quas res aut numerando aut metiendo aut pendendo in hoc damus, ut accipientium fiant et quandoque nobis non eaedem, sed aliae eiusdem naturae reddantur. unde etiam mutuum appellatum est, quia quod ita tibi a me datum est, ex meo tuum fit.
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
Is quoque, qui non debitum accepit ab eo, qui per errorem solvit, re obligatur; nam proinde ei condici potest SI PARET EVM DARE OPORTERE, ac si mutuum accepisset. [...] sed haec species obligationis non videtur ex contractu consistere, quia is, qui solvendi animo dat, magis distrahere vult negotium quam contrahere.
Prin remiterea lucrului, precum la darea unui împrumut, se contractează o obligaţie reală (re). Darea cu împrumut, propriu vorbind, are de obicei ca obiect lucruri din categoria celor care se cântăresc, se numără sau se măsoară, precum banii număraţi, vinul, uleiul, grâul, arama, argintul, aurul. Aceste lucruri noi le dăm numărându-le, măsurându-le sau cântărindu-le, cu gândul ca să devină ale celor care le primesc şi să ne fie restituite cândva - nu chiar aceleaşi, ci altele de aceeaşi natură. De aceea i s-a dat numele de mutuum, fiindcă ceea ce ţi-a fost dat de mine devine dintr-al meu al tău.
Dar şi acela, care a primit un lucru nedatorat de la cineva care i l-a plătit din eroare, este obligat re; căci unuia ca acesta i se poate pretinde restituirea "dacă se constată că trebuie să dea", întocmai ca şi cum ar fi contractat un împrumut. [...] Se vede clar cum acest fel de obligaţie nu decurge din contract, căci cel care dă cu gândul că se achită vrea mai degrabă să scape de o obligaţie, decât să contracteze o alta(1).
Jurisconsultul se ocupă deci numai de împrumutul de consumaţie şi de plata nedatorată. Acestea rezultau în vechiul drept roman dintr-un transfer de proprietate al unei sume de bani sau al unei cantităţi de bunuri fungibile şi dădeau naştere în sarcina debitorului la o obligaţie de restituire a bunului transferat. Gaius justifică în text denumirea de mutuum printr-o etimologie elocventă, chiar dacă nu neapărat ştiinţifică: ex meo tuum fit, al meu devine al tău. Obligaţia re era concepută obiectiv, din punctul de vedere al transferului proprietăţii, fără a ţine seama de consimţământ. De aceea, iurisprudentia a plasat în această categorie mutuum-ul şi plata nedatorată, sancţionate prin condictiones certae creditae pecuniae sau certae rei. Ambele conduc astfel, din punct de vedere procedural, la restituirea unei sume sau a unei cantităţi pe care creditorul o "împrumutase" (voit, respectiv din greşeală).
Dreptul clasic, perioadă în care scrie şi Gaius, are o concepţie mai evoluată. Pentru naşterea unei obligaţii re (obligaţia de restituire în sarcina debitorului) este nevoie de cumularea prestării reale cu convenţia părţilor. În această optică, contractul real este contractul subordonat remiterii bunului (sau în general unei prestaţii reale), care remitere se adaugă acordului de voinţe şi îl face obligatoriu juridic. Singură convenţia nu dă naştere la vreo acţiune, astfel că remiterea materială este cea care face diferenţia între un simplu pact şi un contract real.
2. Cum şi de ce s-a ajuns în dreptul clasic la această concepţie?
Originea contractului mutuum este controversată(2), dar pare mai plauzibil că a pornit de la serviciile gratuite făcute între prieteni şi vecini. Aşa se explică de ce pentru împrumutare folosim noţiunea de credit: cuvântul credere ar însemna "a transfera cu titlu de mutuum", adică a transmite proprietatea (dare) unei cantităţi determinate de bunuri fungibile, cu obligaţia celui care primeşte (accipiens) de a restitui bunuri de aceeaşi natură(3). Credere implică deci o dublă creditare. În sens subiectiv, este acordarea încrederii unei alte persoane; în sens obiectiv, înseamnă a transfera ceva în materialitatea sa. În consecinţă, originile contractului de mutuum trebuie căutate în îmbogăţirea nejustificată. Cetăţeanul-agricultor al Romei arhaice are frecvent nevoie să împrumute seminţe şi provizii (bunuri consumptibile şi fungibile) până la secerişul următor, angajându-se să restituie imediat ce recoltează: nerestituirea echivalează cu o îmbogăţire injustă. Problema era că, în perioada veche, Legea celor XII Table supunea naşterea oricărei obligaţii juridice îndeplinirii unui ritual formalist:
Ex nudo pacto action non nascitur.
Dintr-un simplu acord de voinţă nu se naşte o acţiune(4).
Influenţa credinţelor religioase ale începuturilor şi necesităţile de probaţiune făceau ca orice gest în domeniul juridic să fie ad validitatem îmbrăcat într-o haină rituală. Mecanismele formaliste expuse rezolvau problemele practice pe care le impunea viaţa socială din perioada ce mai veche, astfel că obligaţiile nu au trebuit să constituie pentru jurişti o preocupare teoretică deosebită.
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
Schimbările economice profunde de după războaiele punice (sec. III a.Chr.) au adus, pe fondul expansiunii teritoriale fără precedent până atunci, avântul schimburilor comerciale: cadrul formalist al angajamentelor prescris de legea decemvirală a început să fie resimţit ca prea rigid. Schimbarea a pornit de la cea mai importantă afacere a societăţii agricole arhaice: împrumutul cotidian (mutuum). Înflorirea noilor raporturi de schimb a ridicat probleme de celeritate a tranzacţiei, reflectate în materie de mutuum prin darea cu împrumut a seminţelor şi banilor fără formalităţile cerute de legea decemvirală. De aici s-a tras o concluzie simplă: ceea ce se poate împrumuta fără forme, se poate restitui tot fără acestea. Sancţionarea unei astfel de ambiţii a avut nevoie de o nouă acţiune, întemeiată pe simplul fapt de a fi primit seminţele sau banii ce trebuie restituite creditorului: legis actio per conditionem, reglementată în jumătatea secundă a sec. III a.Chr. prin legile Silia şi Calpurnia. Noutatea adusă de aceste legi loveşte fundamental în concepţia tradiţională a vechiului drept: legătura obligaţională nu mai este datorată formalismului, ci darea în mod provizoriu a sumei/cantităţii este cea care creează direct obligaţia de restituire. Este acum suficientă dovedirea faptului că debitorul deţine o sumă de bani sau o cantitate de seminţe a căror restituire o aşteaptă creditorul. Condictio este noua acţiune care îl ajută pe ultimul să obţină restituirea. Un exemplu practic ne poate edifica asupra manierei de funcţionare a condictio, extras din Pro Roscio Comoedo a lui Cicero.
În speţă, actorul Quintus Roscius s-a asociat cu finanţatorul Caius Fannius într-o societate având scopul de a scoate beneficii de pe urma unui sclav cumpărat de finanţator şi format ca actor de către Roscius. Decesul inopinat al sclavului din culpa terţului Flavius, a făcut ca acesta să ofere păgubiţilor ca despăgubire un teren - devenit rapid măr al discordiei între asociaţi. Litigiul privind lichidare societăţii fu încredinţat spre arbitrare lui Caius Calpurnius Piso, patrician apropiat lui Cicero. Roscius se angajase să plătească lui Fannius 100.000 de sesterţi cheltuieli procedurale, în timp ce Fannius se obligase a-i remite jumătatea sumei ce o putea obţine cu titlu de reparaţie a prejudiciului cauzat de debitorul lor comun, Flavius. Roscius a achitat 50.000 de sesterţi şi a refuzat să dea restul, astfel că Flavius a trebuit să ceară prin condictio cuantumul neachitat.
..........
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.