Unele consideraţii cu privire la partaj, conform reglementărilor noului Cod civil
de Jora Cristian

Întrucât coproprietatea obişnuită reprezintă o stare temporară, aceasta încetează prin partaj, fără însă ca împărţeala să fie singurul mod de sistare a sa, iar prin împărţeală coproprietarii transmit şi dobândesc drepturi, partajul având efect translativ.

Dreptul de a cere partajul este imprescriptibil sub aspect extinctiv, indiferent dacă prin împărţeală se urmăreşte a se pune capăt stării de indiviziune sau de coproprietate şi în acest sens, art. 669 Cod civil prevede că încetarea coproprietăţii prin partaj poate fi cerută oricând, cu excepţia cazului în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească.

Coproprietatea poate să înceteze, prin dobândirea tuturor cotelor-părţi ale coproprietarilor de către unul singur dintre aceştia⁽¹⁾, prin cumpărare, prin succesiune, prin donaţie⁽²⁾ ori atunci când toţi coproprietarii înstrăinează cotele-părţi unei terţe persoane care devine proprietar pur şi simplu, exclusiv asupra bunului în cauză sau prin pieirea totală a bunului ori prin exproprierea acestuia. Cel mai adesea, coproprietatea încetează prin partaj (împărţeală), care reprezintă modul specific de încetare a acesteia.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Partajul constituie operaţiunea juridică prin care încetează starea de coproprietate sau de indiviziune, bunul sau bunurile stăpânite pe cote-părţi fiind împărţite în materialitatea lor între coproprietari. Pe această cale, fiecare dintre coproprietari devine proprietar exclusiv asupra unei părţi determinate din bun sau asupra unor bunuri dintre cele care constituie obiectul dreptului de proprietate comună⁽³⁾, drept care se transformă într-un drept de proprietate exclusivă⁽⁴⁾.

Partajul poate fi convenţional, adică efectuat prin bună învoială sau judiciar, adică urmare a înaintării unei acţiuni în partaj instanţei judecătoreşti, acesta din urmă va fi necesar întotdeauna când coproprietarii nu se înţeleg cu privire la modul de împărţire a bunului sau bunurilor.

În cazul partajului voluntar fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani care i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul partajului voluntar sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. În cazul în care bunurile supuse partajului sunt imobile, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică ad validitatem sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară.

Dacă, pe calea partajului voluntar, s-a împărţit întregul bun sau întreaga masă de împărţit, partajul judiciar este inadmisibil⁽⁵⁾.

Pot fi făcute unele discuţii cu privire la conţinutul art. 671 din Codul civil, care reglementează partajul părţilor comune ale clădirilor, cu precizarea că asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente se exercită un drept de coproprietate forţată.

Astfel, la alin. (1) al art. 671 Cod civil se prevede că partajul nu este admisibil cu privire la cazurile prevăzute de secţiunile a 3-a şi a 4-a din Capitolul IV Proprietatea comună şi în alte cazuri prevăzute de lege. Cele două secţiuni la care face referire legiuitorul reglementează coproprietatea forţată şi, respectiv, proprietatea comună în devălmăşie.

Pe cale de excepţie, însă, partajul poate fi cerut şi în cazul părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente (care aparţin unor proprietari diferiţi), atunci când aceste părţi încetează de a mai fi destinate folosinţei comune. Se poate face aici, o discuţie cu privire la posibilitatea partajării părţilor comune ale clădirilor cu mai multe etaje şi apartamente care sunt proprietate a unor titulari diferiţi, corelat cu denumirea Secţiunii a 3-a, Coproprietatea forţată. Însăşi denumirea acestei forme sub care se prezintă proprietatea comună diferă de denumirea clasică consacrată în doctrină, anume aceea de coproprietate forţată şi perpetuă. De vreme ce nu mai este consacrată ca şi coproprietate perpetuă, atunci ar rezulta că voinţa legiuitorului a fost ca acesteia să i se poată pune capăt prin partaj, în condiţiile legii.

La alin. (3) al art. 671 Cod civil se precizează că partajul este posibil numai prin bună învoială (adică partaj convenţional) în cazul proprietăţii periodice şi în celelalte cazuri de coproprietate forţată. Astfel fiind, ne punem două întrebări, prima, de ce s-a renunţat la caracterul perpetuu al acestei forme de coproprietate şi a doua, care au fost considerentele pentru care legiuitorul a prevăzut (dacă, totuşi a renunţat la caracterul perpetuu), numai posibilitatea partajării bunurilor coproprietate forţată prin bună învoială, excluzând partajul judiciar.

De vreme ce acestei forme de coproprietate îi lipseşte caracterul perpetuu, consacrat clasic şi poate fi partajată convenţional, atunci înseamnă că şi caracterul forţat nu mai este "atât de forţat" şi poate fi pusă în discuţie însăşi existenţa distinctă a acestei forme de proprietate comună.

În doctrina juridică problema partajului convenţional în cazul coproprietăţii forţate a mai fost ridicată, subliniindu-se justificat şi îndreptăţit, că asemenea reglementare "... deschide calea unor soluţii convenţionale dintre cele mai neobişnuite şi desigur puţin dorite pe termen lung..."⁽⁶⁾.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Reţin atenţia şi reglementările cuprinse la art. 672 şi 673 din Codul civil, în ce priveşte existenţa convenţiilor privitoare la suspendarea partajului şi, mai cu seamă, suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească.

Astfel, prin reglementarea cuprinsă la art. 672 din actualul Cod civil se prevede că în cazul convenţiilor privind suspendarea partajului, acestea nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani, cu precizarea că, în cazul imobilelor, este necesară încheierea convenţiilor în formă autentică şi aceste convenţii sunt supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. Nici nu mai era necesară precizarea legiuitorului că asemenea convenţii trebuie încheiate în formă autentică, deoarece este cunoscut, conform reglementărilor legale, Legea nr. 7/1996, cu modificările şi completările ulterioare şi actualul Cod civil, că numai actele încheiate în formă autentică ad validitatem pot fi intabulate în cartea funciară.

Vom observa că şi în reglementarea Codului civil român de la 1864 legiuitorul a prevăzut că starea de indiviziune era vremelnică şi că nimeni nu putea fi obligat să rămână în stare de indiviziune, iar chiar şi în cazul în care ar fi existat convenţii privind rămânerea în stare de indiviziune, oricare dintre coindivizari putea solicita efectuarea partajului. La vremea respectivă, legiuitorul a gândit posibilitatea încheierii unor convenţii privind suspendarea partajului pentru o perioadă de cel mult cinci ani, existând posibilitatea de a se reînnoi asemenea convenţii, după scurgerea perioadei amintite. În tăcerea legiuitorului rezulta că exista posibilitatea nelimitată de încheiere a unor asemenea convenţii de prelungire a stării de indiviziune.

Amintim că art. 1030 din Codul civil din Quebec prevede, ca şi art. 728 C. civ. rom. 1864, că nimeni nu poate fi ţinut să rămână în stare de indiviziune, precizând că partajul poate fi cerut întotdeauna, mai puţin în cazurile în care a fost amânat printr-o convenţie, printr-o dispoziţie testamentară, prin hotărâre judecătorească, prin efectul legii sau când acesta nu se poate face datorită unei anume afectaţiuni a bunului supus partajului. În acelaşi sens, art. 815 din Codul civil francez prevede că nimeni nu poate fi constrâns să rămână în indiviziune şi partajul poate fi solicitat întotdeauna, cu excepţia cazurilor în care s-a dispus suspendarea acestuia fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-o convenţie.

Revenind la reglementarea art. 672, teza I din actualul Cod civil, trebuie să răspundem la întrebarea dacă, în tăcerea legiuitorului, în cazul în care este încheiată o convenţie de suspendare a partajului, după scurgerea perioadei maxime de cinci ani, asemenea convenţie poate fi reînnoită. Ni se pare că, pentru a nu exista niciun fel de discuţie cu privire la o asemenea posibilitate, ar fi fost util ca legiuitorul să prevadă expres dacă există posibilitatea reînnoirii unor asemenea convenţii sau nu. Dacă încercăm să facem o analiză comparativă între actuala reglementare şi prevederile art. 728 din Codul civil român de la 1864, vom observa că în vechea reglementare se prevedea expres posibilitatea reînnoirii convenţiilor de suspendare a partajului încheiat pe cinci ani, ceea ce lipseşte din actuala reglementare. Aceasta ne-ar putea duce la concluzia că asemenea convenţii privind suspendarea partajului pot fi încheiate numai pentru o perioadă de cel mult cinci ani, fără să existe posibilitatea coproprietarilor de a reînnoi asemenea convenţii. Raţionamentul ar fi acela că, dacă legiuitorul ar fi dorit să prevadă posibilitatea de prelungire a efectelor unor asemenea convenţii o prevedea expres, mai cu seamă, având exemplul reglementării anterioare din Codul civil român de la 1864. De asemenea, dacă s-ar permite posibilitatea reînnoirii la infinit a convenţiilor privind suspendarea partajului s-ar putea ajunge, în mod practic, la menţinerea stării de indiviziune pe o durată nedeterminată, perpetuă, ceea ce, în unele situaţii ar putea da naştere unor reale inconveniente pentru unele categorii de terţi sau pentru avânzii cauză.

Pe de altă parte, nu poate fi exclusă nici opinia în conformitate cu care ar fi posibilă prelungirea convenţiilor de suspendare a partajului, atunci când acestea sunt încheiate pe o perioadă de cinci ani, cu argumentul că, în tăcerea legii, atunci când din dispoziţiile legale nu rezultă expres o interdicţie, înseamnă că este permis contrariul. Înclinăm să credem că această din urmă interpretare se poate da textului de lege cu privire la care facem vorbire. Oricum, pentru a pune capăt unor asemenea posibilităţi de interpretare a textului legal, credem că legiuitorul ar putea interveni, în viitor, la o eventuală modificare a dispoziţiilor actualului Cod civil, adăugând la teza I a art. 672, fie posibilitatea reînnoirii convenţiilor privind suspendarea partajului, fie interzicerea reînnoirii unor asemenea convenţii şi în acest mod reglementarea ar fi clară şi nu ar da naştere diverselor interpretări.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.