Universul Juridic Premium nr. 4/2017
Vânzarea lucrului altuia - între vechea şi noua reglementare a Codului civil român
de Chirica Dan
12 aprilie 2017În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
1. Vânzarea lucrului altuia a fost, în sine, în toate timpurile, indiferent de loc, o ciudăţenie juridică, iar de la nereglementarea ei expresă în C. civ. de la 1864, la decretarea ei ca valabilă printr-un text de lege expres, aşa cum este cazul art. 1.683 alin. (1) din noul C. civ., este, cel puţin la prima vedere, un salt care poate naşte perplexitate.
Este, desigur, firesc faptul ca cineva să contracteze o vânzare cu altcineva mizând pe faptul că bunul care formează obiectul acelei înţelegeri va fi dobândit în viitor de vânzător şi apoi transmis lui. Însă cu totul nefiresc, cel puţin la prima vedere, şi aici începe stranietatea, este ca părţile (sau cel puţin una dintre ele) să contracteze în credinţa că au (a) încheiat o vânzare obişnuită, vânzătorul fiind proprietar al bunului, iar proprietatea transmisă la cumpărător prin efectul contractului, când în realitate vânzătorul nu este proprietarul bunului la acel moment şi, poate, nu va fi niciodată, dar cu toate acestea, o asemenea vânzare să fie considerată de lege ca fiind una valabilă şi susceptibilă de a produce efecte juridice.
Asupra acestei probleme ne vom apleca în cele ce urmează.
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
I. Principiul potrivit căruia nimeni nu poate vinde decât ceea ce îi aparţine
2. Nimic nu pare mai evident şi de bun simţ decât faptul că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet) sau, altfel spus, că nimeni nu poate transmite ceea ce nu are (nemo dat quod non habet)(1).
Art. 17 alin. (1) din noul C. civ. prevede chiar în mod expres că "nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi".
Cu toate acestea, există destule situaţii în care vânzarea se încheie cu privire la un bun care nu aparţine vânzătorului.
Despre vânzarea lucrului altuia se poate discuta doar în cazul în care bunul vândut este unul cert (sau unul asimilat, cum este cazul vânzării în bloc - art. 1.679 noul C. civ.), iar părţile nu au convenit ca acesta să fie achiziţionat ulterior de vânzător şi transmis cumpărătorului, caz în care este vorba despre vânzarea unui bun viitor pe deplin valabilă (art. 1.658 noul C. civ.).
3. Întrucât vânzarea nu se confundă cu promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare(2), o vânzare fermă în cugetul părţilor nu poate fi "descalificată" în promisiune de către instanţa de judecată sub cuvânt de interpretare a contractului, conversiunea nefiind posibilă decât în limitele voinţei reale prezumate a părţilor(3). Cu alte cuvinte, o vânzare fermă concepută de părţi ca atare, când se constată că vânzătorul nu era proprietar al lucrului la data încheierii contractului, nu poate fi automat, în toate situaţiile, considerată prin conversiune ca fiind o promisiune(4).
4. Vânzarea lucrului altuia poate avea loc în situaţii din cele mai diverse, de la cele care întrunesc elementele constitutive ale unor fapte infracţionale (furt, abuz de încredere etc.), fiind făcute cu intenţie dolosivă sau frauduloasă din partea vânzătorului sau atât din partea vânzătorului, cât şi din partea cumpărătorului(5), până la cele în care părţile sunt inocente, contractând la un moment la care vânzătorul are un titlu de proprietate (drept) asupra lucrului vândut, dar care ulterior este desfiinţat (rezoluţionat sau anulat) cu efecte retroactive.
II. Vânzarea lucrului altuia sub regimul C. civ. de la 1864
A.Evoluţia concepţiilor
5. Redactorii Codului civil francez, pentru a marca net faptul că spre deosebire de dreptul roman, potrivit căruia vânzarea consensuală era doar un act creator al unei obligaţii de a transfera proprietatea (ius ad rem), a cărei executare presupunea îndeplinirea unui alt act, de astă dată formal (ius in rem), ceea ce însemna că vânzătorul nu trebuia să fie proprietar al lucrului vândut la momentul încheierii contractului, au conceput vânzarea ca pe un act translativ de proprietate prin ea însăşi solo consensu, aşa cum rezultă de altfel din dispoziţiile art. 1138 şi 1583 C. civ. francez [art. 971 şi art. 1295 alin. (1) C. civ. român de la 1864], stipulând ca atare nulitatea vânzării lucrului altuia prin dispoziţiile art. 1599 C. civ., ceea ce însemna că, sub sancţiunea nulităţii, vânzătorul trebuia să fie proprietar al lucrului vândut la data acordului de voinţe(6) .
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
După unele controverse în legătură cu faptul dacă nulitatea în discuţie este una absolută sau una relativă, doctrina şi jurisprudenţa franceze au căzut de acord asupra caracterului relativ al nulităţii prevăzute la art. 1599 C. civ. francez(7) .
6. C. civ. român de la 1864 nu a preluat dispoziţiile art. 1599 din Codul civil francez, fapt care a dat naştere unor ample discuţii în doctrină şi oscilaţii ale practicii judiciare.
Fără a intra în detalii, menţionăm doar că s-au conturat trei puncte de vedere. Potrivit unuia dintre acestea, vânzarea lucrului altuia era nulă absolut pentru lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului, care a contractat pentru a deveni proprietar, lucru care nu era însă posibil deoarece vânzătorul nu putea să îi transmită ce nu îi aparţinea(8).
Un alt punct de vedere era cel potrivit căruia vânzarea lucrului altuia ar fi anulabilă (nulă relativ) pentru eroare, fie întrucât cumpărătorul s-a înşelat asupra substanţei lucrului, socotind că este proprietatea vânzătorului(9), fie întrucât s-a înşelat asupra persoanei vânzătorului, socotind că este proprietar al lucrului(10).
În sfârşit, alţii au susţinut că vânzarea lucrului altuia este valabilă (neafectată de cauze de nulitate absolută sau relativă), fiind doar rezolubilă pe temeiul dispoziţiilor art. 1020 şi art. 1021 C. civ. la cererea cumpărătorului pentru neîndeplinirea obligaţiei de a transfera proprietatea lucrului din partea vânzătorului(11) .
7. Realitatea este că dreptul nostru, deşi nu a preluat dispoziţiile art. 1599 C. civ. francez, fiind construit pe aceleaşi principii, iar vânzarea translativă de proprietate, chiar fără text expres, sancţiunea vânzării lucrului altuia nu putea fi decât nulitatea relativă, dar nu pe considerente de eroare.
..........
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.