Universul Juridic Premium nr. 4/2015
Reflecţii asupra transferului dreptului de proprietate şi obligaţiei de a da în contractul de vânzare-cumpărare (I)
de Mircioiu Serban
08 aprilie 2015În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
Studiul de faţă îşi propune să pună în lumină anumite aspecte privitoare la transferul dreptului de proprietate în dreptul civil român din perspectiva dreptului comparat. Deşi în alte ţări europene au avut loc dezbateri serioase asupra acestei tematici, se pare că specialiştii români nu i-au acordat o atenţie sporită nici măcar din perspectiva noului Cod civil.
Ne vom referi în principal la transferul dreptului de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare, contract care, din punct de vedere economic şi al frecvenţei cu care este încheiat, are cea mai mare importanţă practică. În studiul de faţă vom încerca să lăsăm deoparte chestiunile cunoscute, cercetate aproape exhaustiv de către doctrina română, şi ne vom concentra analiza asupra unor aspecte mai puţin cunoscute juriştilor români, punctând tendinţele actuale în materie, în speranţa că, poate, deşi ne aflăm în faţa unui eveniment în viaţa juridică atât de important precum adoptarea unui nou Cod civil şi ar fi inoportun să discutăm deja de schimbări, analiza noastră va oferi dacă nu soluţii de viitor, măcar un câmp de reflecţie asupra soluţiilor adoptate.
I. ÎNCERCĂRI DE CLARIFICARE TERMINOLOGICĂ ŞI CONCEPTUALĂ
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
1.1. Valenţele principiului consensualismului
Doctrina de drept privat din ţara noastră consacră unanim caracterul translativ de proprietate solo consensu al contractului de vânzare-cumpărare(1) . Sediul legal îl reprezintă art. 971 şi art. 1295 din Codul civil român. Doctrina franceză(2) consacră acelaşi principiu, de unde a fost preluat de altfel şi de către doctrina juridică română. Literatura juridică de drept comparat, alta decât cea franceză, foloseşte pentru a defini această particularitate a dreptului civil francez (şi implicit a dreptului român) termenul de "Konsensprinzip"(3) sau pe cel de "principle of consent"(4) , adică principiul consensului.
Trebuie pus semnul egalităţii între principiul consensului prin care este consacrat caracterul translativ de proprietate prin simplu consimţământ al contractului de vânzare-cumpărare şi principiul consensualismului(5)? O analiză a literaturii juridice din ţara noastră arată că, în principal, prin principiul consensualismului se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice(6).
O primă valenţă a acestui principiu ar fi aşadar caracterizată de veşmântul actului juridic civil, de forma sa, de dihotomia care o opune formalismului, consensualismul.
O altă valenţă a consensualismului ar fi aceea potrivit căreia dreptul de proprietate se transmite solo consensu, fără a mai fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalităţi sau de executarea vreunui act material. Consensualismul nu este aşadar decât unul dintre sistemele imaginabile pentru a reglementa transferul dreptului de proprietate(7).
În realitate, aşa cum s-a arătat într-un studiu recent dedicat în întregime consensualismului(8), polisemia acestuia, multitudinea de elemente atât formale cât şi substanţiale pe care le înglobează acest principiu îl fac greu de încadrat în unul dintre textele Codului civil, conţinutul său fiind dificil de definit în mod concret. Consensualismul se manifestă atât pe un plan formal, cât şi pe un plan substanţial, efectul principial al vânzării, transferul dreptului de proprietate operând în momentul realizării acordului de voinţă, art. 1138 C. civ. fr. (971 C. civ. rom.) erijând transferul dreptului de proprietate solo consensu în model.
În sfârşit, cum în mod corect remarcă alţi autori(9), art. 1295 C. civ. nu face decât să consacre un efect al consensualismului, cel tranzitiv de drepturi prin actele consensuale. Faptul că atât în doctrina română, cât şi în cea franceză consensualismul poate ascunde sub umbrela sa mai multe faţete juridice nu pare să fie conştientizat mai ales de către autorii străini de drept comparat, care privesc aspectele problemei numai din punctul de vedere al transferului dreptului de proprietate, or, după părerea noastră, aceasta este doar una dintre valenţele consensualismului. Astfel, dacă pentru a produce efecte specifice este suficientă manifestarea de voinţă solo consensu(10), etapă care ţine de formarea contractului de vânzare-cumpărare, transferul dreptului de proprietate este un efect al contractului de vânzare-cumpărare. Având în vedere că momentul formării valabile a contractului coincide cu principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare, respectiv cu transferul dreptului de proprietate care se produce instantaneu, putem pune doar parţial semnul egalităţii între principiul consensului (principle of consent) înţeles ca transfer al proprietăţii şi principiul consensualismului cu valenţele sale mai largi. Simplul acord de voinţă obligă părţile şi acelaşi acord de voinţă operează transferul proprietăţii de la o parte la cealaltă. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că în realitate transferul dreptului de proprietate este strâns legat de consensualism deoarece acordul părţilor este acela care, în principiu, realizează dintr-o dată atât naşterea actului juridic, cât şi producerea efectului său real(11).
1.2. Principiile care guvernează transferul dreptului de proprietate
Articolul 971 C. civ. rom. care prevede că "În contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului" ascunde, la o analiză mai atentă efectuată cu ajutorul dreptului comparat, mai multe faţete decât cele prezentate tradiţional de către doctrina română(12). Textul art. 971 C. civ. rom. poate fi decriptat în mai multe feluri decât în sensul obişnuit, respectiv acela că transferul dreptului de proprietate are loc în momentul acordului de voinţă(13).
Din prima parte a textului art. 971 C. civ. rom. reiese că acordul de voinţă transferă dreptul de proprietate în mod nemijlocit. Legiuitorul a dorit să arate în această primă parte a textului nu atât faptul că prin simplul acord de voinţă şi că din acel moment proprietatea este transferată, ci faptul că pentru a opera transferul dreptului de proprietate nu mai este necesar un act juridic separat (aşa cum este bunăoară cazul în spaţiul dreptului german, care prin art. 873 şi 929 din Codul civil german impun existenţa uni act juridic separat pentru a opera transferul dreptului de proprietate). Legiuitorul român consacră aşadar în această primă parte a art. 971 C. civ. rom. principiul unităţii, potrivit căruia un singur acord de voinţă este suficient pentru a opera transferul dreptului de proprietate, actul obligaţional şi actul real fiind sudate într-un singur act juridic(14). Principiul unităţii corespunde unei simplităţi a tehnicii juridice, legiuitorul român nu a mai reglementat necesitatea unui al doilea act juridic menit a asigura executarea obligaţiei născute din primul act juridic (aşa cum se întâmplă în spaţiul dreptului german, care este guvernat de principiul separaţiei). Comparând textul român cu modelul său francez, din art. 1138 C. civ. fr. reiese în mod clar faptul că "les seule consentement transfère la proprieté", adică simplul consimţământ transferă proprietatea, în sensul că încheierea unui singur act juridic este suficientă, fără a mai fi nevoie de un consimţământ distinct exprimat într-un alt act juridic pentru a transfera dreptul de proprietate.
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.
Odată cu consacrarea principiului unităţii este consfinţit în mod explicit şi principiul cauzalităţii (principiu care reiese din interpretarea art. 948 şi a art. 1108 C. civ. rom.). Aşa cum am arătat mai sus, principiul separaţiei presupune separarea actului obligaţional de actul real. Principiul abstracţiunii(15) se referă la independenţa actului real faţă de actul obligaţional. Opus principiului abstracţiunii este principiul cauzalităţii, potrivit căruia existenţa şi valabilitatea actului obligaţional reprezintă o premisă pentru existenţa şi valabilitatea actului real. Faptul că legiuitorul român s-a decis în favoarea principiului cauzalităţii rezultă din aceea că principiul abstracţiunii nu poate avea o existenţă juridică decât în legislaţiile care consacră şi principiul separaţiei(16).
Abia în a doua parte a art. 971 se tratează, pe lângă problema transferului riscurilor, problema principiului consensualismului în înţelesul său restrâns. În esenţă, atât partea a doua a art. 971, cât şi a art. 1295 C. civ. rom. dispun că transferul dreptului de proprietate este independent de orice tradiţiune. Abia în a doua parte a art. 971 este definit principiul consensualismului aşa cum îl înţelege literatura de specialitate de drept comparat, ca antonim al principiului tradiţiunii. Astfel înţeles, principiul consensualismului nu determină momentul în care se realizează transferul dreptului de proprietate, ci faptul că acesta se realizează fără niciun fel de altă formă de publicitate, cum ar fi predarea bunului sau înscrierea lui în cartea funciară. Principiul consensualismului, în înţeles restrâns, reprezintă numai antipodul principiului tradiţiunii. Aceste alegeri trebuie să le facă în mod conştient sau inconştient orice legiuitor, însă se pare că până acum literatura juridică din ţara noastră nu s-a ocupat de reliefarea acestor aspecte. Deşi aceste aspecte pot părea neesenţiale din punctul de vedere al dreptului naţional, ele devin extrem de importante atunci când privim dreptul naţional în constelaţia celorlalte sisteme de drept. Uneori nu este suficient să ne privim pe noi înşine în oglindă pentru a ne putea observa defectele, ci este necesar să observăm şi cum suntem priviţi de către ceilalţi. Din acest punct de vedere trebuie să încercăm să observăm cum este privit sistemul juridic român în comparaţie cu alte sisteme juridice. Atunci când se analizează transferul dreptului de proprietate problema nu trebuie privită unidimensional, din perspectiva transferului solo consensu, ci tridimensional.
Concluzionând, în dreptul civil român transferul dreptului de proprietate este guvernat de principiul unităţii, de principiul cauzalităţii şi de principiul consensualismului, principii care reies din interpretarea art. 971 şi 1295 C. civ. rom.
(1) A se vedea: L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 46; D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Vânzarea şi schimbul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 311; Fr. Deak, Tratat de drept civil - contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 15; E. Safta-Romano, Contracte civile, încheiere, executare, încetare, Ed. Graphix, Iaşi, 1995, p. 22. Pentru o analiză detaliată, v. D. Chirică, Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare, în Studia nr. 1/2000, pp. 5-19.
(2) A se vedea M. Planiol, G. Ripert, Traité de droit civil français, t. III, Les Biens, 2e éd. par M. Picard, LGDJ, Paris, 1952, p. 625 şi urm.
(3)A se vedea A. Stadler, Gestaltungsfreiheit und Verkehrsschutz durch Abstraktion, J.C.B. Mohr, Tübingen, 1996, p. 31.
..........
În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.