Lex facit arbitrum sau lex non facit arbitrum? Aceasta este întrebarea
de Stefanescu Oana Maria

I. Introducere

Dacă dreptul internaţional râvneşte, neîndoielnic, la unitate şi universalitate, în acord cu interesele şi nevoile convergente ale comunităţii economice internaţionale⁽¹⁾, de ce i se opun cu atâta succes discrepanţele de natură domestică în materie procedurală, precum şi în materie substanţială? Cu alte cuvinte, cum ar putea unitatea să fie consolidată atunci când fragmentarea este inerentă dreptului internaţional privat?

La această întrebare, aparent retorică, în 1967, F.A. Mann a formulat un potenţial răspuns, prin dezvoltarea teoriei Lex Facit Arbitrum, considerând că arbitrajul este viabil numai dacă acest lucru este permis de legea locului unde a avut loc arbitrajul, cu toate consecinţele care decurg asupra hotărârii arbitrale pronunţate. Reactivitatea tardivă a jurisprudenţei franceze la această doctrină pare perfect sincronizată, în contextul militantismului pentru globalizare. Conform Curţii de Casaţie naţionale, o hotărâre arbitrală se va bucura de recunoaştere în Franţa, chiar dacă instanţele de drept comun din statul unde a avut loc arbitrajul au decis contrariul, întrucât arbitrajul este o problemă privată, care se poate dispensa de o legitimare ex ante în orice stat. Pe cale de consecinţă, deşi o hotărâre arbitrală este anulată, acest lucru nu o exclude automat de la posibilitatea de a fi recunoscută într-un alt sistem de drept, această teorie purtând numele de delocalizare.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

În cele ce urmează, printr-un exerciţiu comparativ între cele două abordări menţionate, vom încerca să identificăm în ce măsură sunt compatibile aceste viziuni cu evoluţia actuală a dreptului internaţional privat în materie procedurală. În final, vom prezenta, succint, o perspectivă asupra unităţii dreptului substanţial, în considerarea faptului că acesta reprezintă o componentă structurală a problemei ridicate.

II. Lex arbitri: dezideratul şi starea de fapt

În viziunea lui Mann, unitatea internaţională, la nivel procedural, poate fi contestată, în condiţiile în care art. V alin. (2) lit. (b) al Convenţiei de la New York şi majoritatea legislaţiilor interne autorizează instanţele de drept comun să anuleze ori să refuze recunoaşterea hotărârii arbitrale în ipoteza în care aceasta contravine ordinii publice a statului în care se introduce cererea de arbitrare. Mai mult decât atât, tribunalul arbitral este obligat să ţină cont de normele imperative prevăzute de legea locului unde acesta este constituit, dar şi de normele imperative prevăzute de legislaţiile acelor state unde părţile urmăresc executarea hotărârii arbitrale⁽²⁾. Prin urmare, un atare mandat impune arbitrilor să recunoască particularităţile unor sisteme domestice extranee procedurii efective instituind, pe cale de consecinţă, un mecanism de recunoaştere ex ante a hotărârii arbitrale în alte state decât statul unde are loc arbitrajul. În acest context, scopul arbitrajului internaţional este acela de a asigura "o procedură universală pentru tranşarea diferendelor cu caracter transfrontalier, izolată, pe cât posibil, de particularităţile naţionale"⁽³⁾. Fără a dezavua întru totul acest deziderat, Mann consideră că, deşi se poate accepta că arbitrajul este un mecanism cu totul dematerializat de sistemele de drept interne, el nu poate pluti în derizoriu într-un context internaţional abstract, ci trebuie să fie acceptat de către aceste sisteme de drept⁽⁴⁾.

Este adevărat că sistemele juridice nu se pot menţine şi dezvolta decât dacă sunt interconectate într-o reţea, iar nu izolate, având în vedere că, din perspectiva teoriei generale a sistemelor, dreptul apare ca un sistem deschis⁽⁵⁾ . Toţi judecătorii au obligaţia legală faţă de sistemul din care fac parte de a aplica legea de o manieră compatibilă cu realităţile sociale, politice, economice şi, nu în ultimul rând, juridice ale respectivului sistem. Această obligaţie poate fi extinsă cel mult astfel încât judecătorii naţionali să fie obligaţi să ţină cont de faptul că buna funcţionare a pieţei interne este dependentă de un context comunitar, după cum poate fi observat în Preambulul Regulamentului Roma I. Arbitrii nu au o asemenea obligaţie, însă nu putem face această afirmaţie în absenţa unor nuanţări. Astfel, pe de o parte, arbitrii au obligaţia legală de a se asigura că hotărârea pe care o vor pronunţa este susceptibilă de a fi recunoscută şi executată în statul corespunzător locului arbitrajului sau într-un alt stat, după caz; pe de altă parte, arbitrii au obligaţia convenţională (ceea ce nu o face nicidecum mai puţin importantă decât una legală), faţă de părţi, ca, în orchestrarea procesului arbitral, să urmărească îndeplinirea intereselor legitime ale acestora.

Cu privire la obligaţia legală de a asigura efectivitatea hotărârii arbitrale, în cadrul acestui mecanism alternativ de soluţionare a disputelor, de regulă, normele substanţiale şi cele procedurale dintr-un anumit caz vor avea izvoare legale diferite. Caracteristic majorităţii legilor în materie de arbitraj, inclusiv Modelului UNCITRAL, este posibilitatea recunoscută instanţelor de drept comun de la locul arbitrajului de a bloca efectivitatea unei hotărâri arbitrale pe motive strict procedurale. Astfel, dacă la nivel naţional există o paradigmă pentru crearea unei jurisprudenţe unitare printr-un control de legalitate efectuat de către instanţele superioare, acest lucru nu este posibil în cazul arbitrajului, erorile de drept fiind puse la adăpost de orice cale de atac. Conform deja amintitului art. V alin. (2) lit. (b) din Convenţia de la New York, instanţele naţionale pot anula o hotărâre arbitrală, dacă aceasta este contrară ordinii publice. Modelul UNCITRAL stipulează prevederi similare în art. 34 alin. (2) lit. (b) (ii) şi art. 36 alin. (1) lit. (b) (ii). Cu privire la ordinea publică, tocmai pentru a dilua discrepanţele dintre accepţiunile pe care statele le conferă acestui concept, s-a format un consens potrivit căruia aplicabilitatea art. V alin. (2) lit. (b) ar trebui sa fie condiţionată de ordinea publică de drept internaţional a statelor, iar nu de cea naţională⁽⁶⁾.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.