Modalităţile obligaţiilor şi abuzul de drept în reglementarea noului Cod civil
de Scurtu Stefan

Aspecte preliminare. Abuzul de drept în reglementarea Noului Cod Civil

În doctrina juridică, în abordarea problemei abuzului de drept, se pleacă de la premisa că abuzul de drept este (alături de reaua-credinţă) o formă de încălcare a bunei-credinţe. Fiecare dintre cele două forme opuse bunei-credinţe are un conţinut semantic propriu: reaua-credinţă înseamnă viclenie, înşelăciune, fraudă, omisiune intenţionată, iar abuzul de drept înseamnă intenţie de a vătăma sau păgubi pe altul, neglijenţă şi uşurinţă în exerciţiul unui drept, comise pentru a deturna acest drept de la finalitatea sa economică şi socială⁽¹⁾.

Principiul din dreptul roman conform căruia nimeni nu este răspunzător de daune când uzează de dreptul său (neminem laedit qui suo iure utitur) este interpretat în dreptul modern în sensul că niciun drept subiectiv nu este absolut, ci îi conferă titularului o putere limitată în ceea ce priveşte conţinutul dreptului şi exerciţiul său, adică dreptul subiectiv trebuie exercitat cu bună-credinţă, ceea ce înseamnă intenţie onestă, diligenţă şi prudenţă⁽²⁾.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Legislaţia civilă anterioară Codului civil din 2009 nu cuprindea referiri exprese la abuzul de drept. Totuşi, dispoziţiile art. 57 din Constituţia României şi cele ale art. 3 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi juridice, puteau constitui temei legal pentru invocarea şi sancţionarea abuzului de drept. Potrivit dispoziţiilor art. 54 din Constituţia României, "cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi", iar, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, "drepturile civile (...) pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social". În schimb, vechiul Cod de procedură civilă (art. 723) sancţiona exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale ("Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite").

Noul Cod civil reglementează abuzul de drept raportându-l la buna-credinţă; astfel, potrivit art. 15 C. civ., care are ca denumire marginală "Abuzul de drept", "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe". În corelaţie cu aceste prevederi, art. 1353 C. civ. consacră ideea că exerciţiul drepturilor trebuie să se facă în conformitate cu scopul lor economic şi social, situaţie în care este înlăturat caracterul ilicit al unei fapte delictuale, exceptând cazul în care dreptul este exercitat abuziv ("cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepţia cazului în care acesta este exercitat abuziv"). Aceste dispoziţii sunt în consonanţă cu cele ale art. 57 din Constituţia României, la care am făcut referire mai sus.

În practica judecătorească, probleme ale abuzului de drept au fost rezolvate de instanţe în materia proprietăţii, a raporturilor de muncă, a raporturilor comerciale şi a raporturilor de contencios administrativ. Totuşi, de cele mai multe ori, a fost evidentă reticenţa instanţelor de judecată de a sancţiona abuzul de drept, reticenţă pusă pe seama lipsei unei norme juridice exprese care să-l reglementeze.

În ceea ce priveşte sancţionarea abuzului de drept, trebuie evidenţiat faptul că noul Cod civil nu stabileşte modul în care poate fi sancţionat abuzul de drept. Într-o opinie doctrinară s-a considerat că un asemenea abuz poate fi sancţionat de instanţa de judecată în două modalităţi: fie prin refuzul concursului forţei de constrângere a statului, în sensul că instanţa, constatând că este în prezenţa exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea titularului acelui drept (nu va admite cererea de chemare în judecată dacă abuzul de drept provine de la reclamant, respectiv va înlătura apărarea pârâtului dacă abuzul de drept provine de la acesta), fie prin angajarea răspunderii autorului exerciţiului abuziv faţă de cel vătămat într-un drept al său, în temeiul principiilor generale ale răspunderii civile, pentru înlăturarea efectelor exercitării abuzive a dreptului sau/şi pentru acordarea de daune-interese, atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. În cazul producerii unui prejudiciu ca urmare a exercitării abuzive a dreptului suntem în prezenţa răspunderii civile delictuale⁽³⁾ . Într-o altă opinie, respingerea cererii titularului dreptului subiectiv civil exercitat abuziv va interveni, eventual, în temeiul unor dispoziţii legale exprese, iar nu în baza simplei exercitări abuzive a dreptului; sancţiunea cu caracter general a exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil constă în obligarea autorului abuzului, dacă este cazul, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală. Orice alte sancţiuni, cu caracter special, pot să intervină numai dacă sunt prevăzute în mod expres de o normă specială⁽⁴⁾ .

Modalităţile obligaţiilor în reglementarea Noului Cod Civil

În doctrina juridică anterioară Codului civil din 2009, obligaţiile erau împărţite în două mari categorii: obligaţii pure şi simple (în cazul cărora raportul juridic obligaţional presupunea un creditor, un debitor şi un singur obiect) şi obligaţii complexe, în cazul cărora raportul juridic obligaţional conţinea şi elemente suplimentare (termen, condiţie, o pluralitate de subiecte sau o pluralitate de obiecte), care produceau efecte specifice, conferind acestor obligaţii anumite particularităţi; în funcţie de elementul care dădea complexitate raportului juridic se făcea distincţie între obligaţii afectate de modalităţi (termenul şi condiţia) şi obligaţii plurale (care aveau fie o pluralitate de subiecte, fie o pluralitate de obiecte). Obligaţiile cu obiecte multiple puteau fi alternative sau facultative, iar cele cu subiecte multiple puteau fi divizibile (conjuncte), indivizibile şi solidare. Aşadar, obligaţiile afectate de modalităţi erau privite ca o specie a obligaţiilor complexe⁽⁵⁾ .

Noul Cod civil reglementează separat " modalităţile obligaţiilor" şi "obligaţiile complexe"; astfel: a) în Titlul III (intitulat "Modalităţile obligaţiilor"), din Cartea a V-a ("Despre obligaţii") sunt reglementate doar obligaţiile afectate de termen şi condiţie, considerate astfel, implicit, a fi singurele modalităţi ale obligaţiilor; b) în Titlul IV (intitulat "Obligaţiile complexe"), din Cartea a V-a ("Despre obligaţii") legiuitorul reglementează obligaţiile plurale, adică obligaţiile care au o pluralitate de subiecte şi/sau o pluralitate de obiecte.

Având în vedere "modalităţile obligaţiilor" (adică conţinutul raportului juridic obligaţional din punct de vedere al prezenţei elementelor care afectează existenţa sau executarea obligaţiilor), legiuitorul împarte obligaţiile în trei categorii: obligaţii simple, obligaţii pure şi simple şi obligaţii afectate de modalităţi (art. 1396 C. civ.).

Obligaţiile simple presupun un raport juridic a cărui structură cuprinde un creditor, un debitor şi un singur obiect, adică o singură prestaţie (prestaţia constituie obiectul raportului juridic de obligaţie, şi nu conţinutul lui). Obligaţiile simple nu sunt afectate de termen sau condiţie şi pot fi executate imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului [art. 1397 alin. (1) C. civ.]. De asemenea, obligaţia este simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau desfiinţarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiţie [art. 1397 alin. (2) C. civ.].

Obligaţiile pure şi simple sunt reglementate ca o specie a obligaţiilor simple. Deosebirea dintre ele constă în faptul că obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi [art. 1396 alin. (2) C. civ.], pe când obligaţiile simple pot fi afectate de orice modalităţi; afectarea obligaţiilor pure şi simple cu o modalitate se sancţionează cu nulitatea absolută; sunt exemple de obligaţii pure şi simple: obligaţia de securitate pe care o are transportatorul, acesta fiind îndatorat să asigure deplasarea la destinaţie a călătorilor în condiţii care să asigure viaţa, sănătatea şi integritatea lor corporală; obligaţia de securitate prevăzută de legislaţia pentru protecţia consumatorului, obligaţia de întreţinere, reglementată de art. 513 şi urm. C. civ. etc ⁽⁶⁾ .

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Obligaţiile afectate de modalităţi presupun un raport juridic care cuprinde, pe lângă elementele sale structurale (părţile, conţinutul şi obiectul), o condiţie sau un termen (art. 1398 C. civ.), adică un element de care depinde fie executarea (exigibilitatea) obligaţiei (termen suspensiv, condiţie suspensivă), fie existenţa sa (termen extinctiv, condiţie rezolutorie). Pot fi afectate de modalităţi atât obligaţiile simple, cât şi obligaţiile complexe, cu pluralitate de subiecte sau pluralitate de obiecte.

Termenul - modalitate a obligaţiei şi abuzul de drept

O bună definiţie a termenului-modalitate a obligaţiei este dată de legiuitor; astfel, potrivit art. 1411 alin. (1) C. civ., termenul este un eveniment viitor şi sigur, de a cărui realizare depinde executarea sau stingerea unei obligaţii, adică durata executării şi exigibilitatea obligaţiei.

În ceea ce priveşte clasificarea termenului, în doctrină s-au propus diferite criterii de clasificare a termenelor⁽⁷⁾:

a) În funcţie de cunoaşterea sau necunoaşterea, la data naşterii raportului juridic de obligaţie, a momentului împlinirii sale, termenul poate fi cert sau incert.

Termenul (suspensiv sau extinctiv) este cert atunci când data împlinirii sale este cunoscută în momentul naşterii obligaţiei; de exemplu: termenul care este determinat făcându-se referire la o dată calendaristică viitoare sau la un eveniment precis situat în timp sau prin menţionarea duratei termenului, calculată de la o dată precisă.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.