Conversiunea actului juridic civil. Probleme teoretice şi practice (II)
de Paziuc Cristian

III. CONVERSIUNEA ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN

3.1. Noţiunea conversiunii. Conversiunea în sens larg şi conversiunea în sens restrâns Conversiunea formală şi conversiunea substanţială

32. În literatura de specialitate există un consens cu privire la noţiunea conversiunii, divergenţele apărând în ceea ce priveşte fundamentul, condiţiile şi cazurile în care operează conversiunea. Astfel, prin noţiunea de conversiune, doctrina înţelege operaţiunea juridică constând în considerarea unui act juridic afectat de nulitate drept un alt act juridic, ale cărui condiţii de validitate, de fond şi de formă sunt îndeplinite, operaţiune prin care este înlăturată aplicarea regulii "quod nullum est, nullum producit effectum"⁽¹⁾.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

33. Pe lângă acest sens restrâns, noţiunii de conversiune i s-a atribuit, în literatura juridică franceză, şi un sens larg, acoperind, practic, orice transformare survenită în structura unui raport juridic. S-a afirmat, în acest context, că termenul conversiune desemnează o tehnică juridică ce marchează trecerea de la o situaţie juridică la alta, precum transformarea separaţiei de corp în divorţ, sau de la un act juridic la altul, sugerându-se că o conversiune în sens larg poate surveni şi ca urmare a novaţiei⁽²⁾. În mod justificat, s-a spus că noţiunea de conversiune ar trebui să fie rezervată figurii juridice operante în materia efectelor nulităţii actului juridic civil, sensul larg amintit neprezentând utilitate, întrucât "nu ar face altceva decât să susţină construcţia unei forme comune, conversiunea, pentru un fond nedefinit⁽³⁾".

34. În ciuda faptului că definiţia conversiunii în sens strict, general acceptată, valorifică în conţinutul său noţiunea de act juridic în sensul de manifestare de voinţă (negotium), există controverse cu privire la aplicabilitatea conversiunii în materia actelor instrumentale (instrumenta probationis). Prin urmare, se discută despre existenţa unei conversiuni formale, alături de conversiunea substanţială obişnuită.

35. Astfel, într-o opinie, există conversiune şi atunci când un înscris, de o anumită natură (de exemplu, înscris autentic), prin care se constată un act juridic, este nevalabil ca atare, dar este valid ca înscris având o altă natură (de exemplu, înscris sub semnătură privată)⁽⁴⁾ . Aplicaţiile acestui tip de conversiune ar consta în considerarea înscrisului autentic nul ca atare din cauza necompetenţei funcţionarului sau a viciilor formelor de autentificare drept înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de parte sau de părţi (art. 1172 C. civ. Alexandru Ioan I⁽⁵⁾ ), în considerarea testamentului autentic (sau mistic, în regimul Codului Alexandru Ioan I) nevalabil ca atare pentru vicii de formă, drept testament olograf, dacă este scris în întregime, datat şi semnat de testator⁽⁶⁾ , precum şi în calificarea înscrisului sub semnătură privată nevalabil ca atare drept început de dovadă scrisă⁽⁷⁾ . Se apreciază că această conversiune formală operează atât în privinţa formei ad probationem, cât şi în privinţa formei ad validitatem⁽⁸⁾ .

36. Într-o altă opinie⁽⁹⁾, în privinţa înscrisurilor constatatoare ale actelor juridice nu operează o conversiune propriu-zisă, nici chiar atunci când înscrisul este cerut ad validitatem.

37. Considerăm că ambiguitatea care caracterizează clasificarea conversiunii în substanţială şi formală se datorează absenţei, în literatura de specialitate, a unui criteriu adecvat de clasificare. Acest fapt provoacă o suprapunere parţială a termenilor clasificării.

38. Mai exact, doctrina adoptă, în mod tacit, drept criteriu al acestei clasificări, pe acela al obiectului conversiunii. Atunci când conversiunea operează cu privire la actul juridic înţeles ca negotium, conversiunea ar fi substanţială, iar atunci când operează asupra actului constatator al operaţiunii (instrumentum), conversiunea ar fi formală, indiferent dacă înscrisul este necesar ad validitatem ori numai ad probationam. Se observă, însă, că atunci când înscrisul constatator este cerut ad validitatem, precum în cazul formelor testamentare, conversiunea înscrisului dintr-unul nul într-unul valabil nu permite numai producerea efectelor practice ale acestuia, ci şi eficacitatea manifestării de voinţă constatate prin înscris. Desigur, conversiunea înscrisului cerut ad validitatem nu salvează validitatea actului juridic constatat decât atunci când înscrisul în care se converteşte înscrisul nul este suficient, potrivit legii, pentru ca solemnitatea actului juridic constatat să fie considerată satisfăcută. Practic, aceasta este situaţia atunci când legea prevede mai multe forme echivalente ale unui act solemn, astfel cum este cazul testamentului (art. 1040 şi 1047 C. civ., art. 858 C. civ. Alexandru Ioan I). De exemplu, recunoaşterea unui testament autentic nul pentru vicii de formă ca fiind un testament olograf valabil face posibilă nu doar probarea voinţei testatorului, ci însăşi eficacitatea juridică a acestei voinţe. Această împrejurare decurge din aceea că forma cerută ad validitatem este o cerinţă de valabilitate a actului juridic solemn, putând fi privită fie drept o condiţie de sine stătătoare, fie drept o condiţie ataşată consimţământului, în sensul că, atunci când, potrivit legii, actul este solemn, consimţământul există doar atunci când este exprimat în forma pretinsă de lege. Prin urmare, orice condiţie de valabilitate a înscrisului cerut ad validitatem (de exemplu, semnarea testamentului olograf de către testator) este şi o condiţie de validitate a actului juridic constatat prin acel înscris.

39. Aceasta înseamnă că o conversiune a înscrisului cerut ad validitatem într-un înscris de altă natură, dar care satisface cerinţele de formă ale actului solemn, antrenează o conversiune a actului juridic constatat prin înscris, astfel încât, în această ipoteză, conversiunea formală şi conversiunea substanţială se suprapun. În esenţă, aşadar, criteriul obiectului conversiunii nu este cel mai adecvat pentru a susţine clasificarea în conversiune formală şi conversiune substanţială întrucât, aplicând acest criteriu, conversiunea formală, care constă în considerarea unui înscris cerut ad validitatem, nul ca atare, într-un înscris de o altă natură, dar care respectă cerinţa de solemnitate a actului constatat, reprezintă totodată o conversiune substanţială, întrucât poartă nu doar asupra înscrisului, ci şi asupra actului juridic constatat, chiar dacă numai indirect.

40. Întrucât criteriul obiectului conversiunii nu permite o delimitare clară între formele acestei operaţiuni juridice, apreciem că este preferabil criteriul efectului conversiunii. Atunci când acest efect constă în asigurarea eficacităţii manifestării de voinţă nevalabile astfel cum a fost proiectată de parte sau de părţi, drept o manifestare de voinţă diferită dar valabilă, conversiunea este substanţială, chiar şi atunci când singurul element de diferenţă dintre cele două acte este forma cerută ad validitatem. În schimb, atunci când efectul conversiunii constă doar în asigurarea funcţiei probatorii a unui înscris convertit, fără vreo incidenţă asupra eficacităţii manifestării de voinţă, conversiunea este formală.

41. Pe baza acestui criteriu, conversiunea este substanţială ori de câte ori poartă exclusiv asupra actului juridic înţeles ca negotium, nu şi asupra înscrisului, precum şi atunci când, deşi poartă asupra înscrisului, efectul conversiunii constă în asigurarea eficacităţii manifestării de voinţă constatate prin înscris. Prin urmare, conversiunea testamentului autentic (sau a celui mistic întocmit în regimul Codului civil Alexandru Ioan I), nul pentru vicii de formă, în testament olograf, este o conversiune substanţială, chiar dacă singurul element de diferenţă dintre actul iniţial şi cel convertit este forma.

42. În schimb, vor fi cazuri de conversiune formală toate cele în care înscrisul nevalabil prin prisma unei anumite naturi este valabil drept înscris de o altă natură, fapt care are drept urmare numai asigurarea funcţiei probatorii a respectivului înscris, iar nu şi eficacitatea manifestării de voinţă pe care o constată. Astfel, există conversiune formală atunci când înscrisul autentic întocmit doar ad probationem este nevalabil ca atare, dar este valabil ca înscris sub semnătură privată. De pildă, va exista o asemenea conversiune atunci când părţile încheie, în formă autentică, în faţa notarului public, un contract de vânzare a unui autoturism, însă este omisă efectuarea încheierii de autentificare, cu consecinţa nevalabilităţii înscrisului autentic. Acest înscris, semnat de părţi, va putea valora înscris sub semnătură privată, fără ca prin aceasta să fie influenţată valabilitatea vânzării, care putea fi încheiată valid şi în această din urmă formă.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

43. Astfel înţeleasă, conversiunea formală va exista şi atunci când înscrisul cerut ad validitatem, nevalabil prin prisma unei anumite naturi, este convertit într-un înscris de altă natură, fără ca prin aceasta să fie salvat actul nul pentru lipsa formei. De exemplu, înscrisul autentic constatator al unei vânzări imobiliare (având ca obiect un teren sau o construcţie cu destinaţia de locuinţă) este nevalabil ca atare, dar este valabil ca înscris sub semnătură privată. Chiar dacă înscrisul autentic va putea fi convertit în înscris sub semnătură privată, în temeiul art. 1172 C. civ. Alexandru Ioan I, vânzarea imobiliară va fi nulă pentru neîndeplinirea cerinţei de formă. Se observă, în acest caz, importanţa practică a conversiunii formale, în sensul că aceasta asigură conservarea funcţiei probatorii a înscrisului întocmit, permiţând dovedirea manifestării de voinţă şi făcând astfel posibilă o conversiune substanţială a contractului în antecontract, premisa unei asemenea conversiuni constând în existenţa unui act juridic iniţial care să fie supus conversiunii, deci şi în posibilitatea de a proba această existenţă. Or, înscrisul convertit va permite tocmai efectuarea acestei probe.

44. Dacă la baza distincţiei dintre conversiunea substanţială şi cea formală este aşezat criteriul efectului, cele două forme de conversiune vor putea coexista, fără, însă, a se suprapune. De pildă, în exemplul menţionat mai sus - încheierea, în formă autentică, a unui contract de vânzare a unui teren sau a unei construcţii cu destinaţia de locuinţă, în condiţiile în care înscrisul autentic este nevalabil, dar valorează înscris sub semnătură privată -, conversiunea înscrisului, prin ea însăşi, are drept urmare numai salvarea funcţiei probatorii a acestuia, fiind o simplă conversiune formală, căreia i se poate adăuga, însă, o conversiune substanţială a contractului în antecontract. Cele două forme de conversiune nu se vor suprapune, conversiunea formală neconfundându-se cu cea substanţială, întrucât schimbarea naturii înscrisului nu este, prin ea însăşi, suficientă pentru a asigura valabilitatea actului juridic (a contractului solemn). Conversiunea substanţială va purta asupra unor elemente constitutive ale actului, mai exact asupra obiectului şi efectelor actului.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.