Cu privire la înfiinţarea unei noi autorităţi administrative autonome, Autoritatea de Supraveghere Financiară
de Petrescu Rodica

Natura juridică a Autorităţii de Supraveghere Financiară. Înfiinţarea Auto­rităţii. Încă din art. 1 alin. (2) al O.U.G. nr. 93/2012 se precizează că Autoritatea de Supra­veghere Financiară este o autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, independentă şi autofinanţată. Independenţa Autorităţii este întărită prin prevederea care stabileşte că, în exercitarea atribuţiilor sale, activitatea sa nu va fi îngrădită de nicio altă autoritate.

Articolul 116 alin. (2) şi art. 117 alin. (3) din Constituţie, republicată, cuprind regle­mentări exprese cu caracter general despre aceste autorităţi administrative autonome.

Potrivit primului text, "alte organe de specialitate se pot înfiinţa în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome", iar conform celui de-al doilea, "autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică".

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Ni se pare salutară inserarea acestor reglementări despre autorităţile administrative autonome chiar în Legea fundamentală a ţării. De asemenea, apreciem cerinţa constitu­ţională de înfiinţare a acestor autorităţi prin lege organică ca un surplus de grijă faţă de aceste organe^[1].

După cum s-a arătat, Autoritatea de Supraveghere Financiară nu a fost înfiinţată prin lege organică, ci prin ordonanţă de urgenţă adoptată de Guvern. Se pune întrebarea dacă este constituţional acest procedeu.

În art. 115 alin. (5) din Constituţie, republicată, se prevede că ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la art. 76 alin. (1), adică cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. Aşadar, ca urmare a Legii de revizuire din 2003, textul constituţional permite intervenţia Guvernului pe calea ordonanţei de urgenţă în domenii rezervate legii organice.

În schimb, potrivit art. 115 alin. (6), ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în dome­niile expres precizate, cum este domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Cu privire la sfera instituţiilor fundamentale, în doctrina de specialitate s-a arătat că în cadrul acesteia trebuie cuprinse în primul rând instituţiile cuprinse în Titlul III al Constituţiei, fiind vorba de clasicele puteri, dar şi autorităţile publice care sunt reglementate în alte titluri, dintre care unele au tocmai rolul de a asigura echilibrul în funcţionarea celor trei puteri clasice^[2]. Raliindu-ne la această opinie, având în vedere că administraţia publică centrală de specialitate este nominalizată în acest titlu, iar autorităţile administrative autonome fac parte din structura acesteia, ele trebuie socotite instituţii fundamentale ale statului.

Ca urmare, cele trei autorităţi administrative autonome, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, nu puteau fi desfiinţate printr-o ordonanţă de urgenţă, ci numai prin lege organică. Totodată, noua Autoritate de Supraveghere Financiară trebuia înfiinţată prin lege organică, şi nu pe calea ordonanţei de urgenţă.

Alte argumente în sensul celor de mai sus se regăsesc şi în unele decizii ale Curţii Consti­tuţionale. Spre exemplu, în Decizia nr. 16 din 10 ianuarie 2007^[3] referitoare la constituţionalitatea Legii privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Turism, în subordinea Guvernului României, Curtea Constituţională a arătat că alin. (1) şi (3) ale art. 117 care prevăd că ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii şi că autorităţile administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică, consacră principiul potrivit căruia acest domeniu este de competenţa exclusivă a Parlamentului. Aşadar, normele cuprinse în alin. (2) şi (3) ale art. 117 din Constituţie, referitoare la competenţa Parlamentului şi a Guvernului, care sunt de strictă interpretare constituţională, fac o distincţie, fără echivoc, cu privire la modalităţile de înfiinţare a celor două categorii de autorităţi menţionate.

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.