Executare silită versus măsuri asigurătorii instituite potrivit Codului de procedură penală
de Octavian Popescu

Octavian Popescu

Este avocat partener, Popescu & Asociaţii.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

1. Consideraţii prealabile

Ori de câte ori obligaţiile nu se execută de bunăvoie, acestea se pot aduce la îndeplinire pe calea executării silite, parte finală a procesului civil menită să asigure atingerea scopului pentru care a fost pornită şi exercitată activitatea judiciară, care nu se poate limita doar la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti. Orice demers judiciar sau extrajudiciar, care are ca finalitate obţinerea sau constituirea unui titlu executoriu, oricât de energic este sau se doreşte a fi, este lipsit de eficacitate dacă nu poate fi concretizat, materializat prin mijloacele specifice pe care statul le pune la dispoziţia creditorului pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin titluri executorii.

În practică, a fost frecvent întâlnită situaţia în care, în paralel cu executarea silită desfăşurată în temeiul unui titlu executoriu, asupra bunurilor ce formează obiectul executării silite au fost instituite şi măsuri asigurătorii în cadrul unui proces penal. O asemenea situaţie determină existenţa a (cel puţin) două interese concurente:

a) pe de o parte, interesul statului sau al persoanei în favoarea căreia se instituie măsurile asigurătorii de a menţine bunul indisponibilizat;

b) pe de altă parte, interesul creditorului deţinător al unui titlu executoriu de a-şi satisface creanţa prin valorificarea bunului ce face obiectul sechestrului.

În lipsa unor criterii legale în acest sens, se impune a fi clarificată ordinea de prioritate în caz de suprapunere a interesului juridic pentru fiecare dintre aceste persoane, în caz contrar având de-a face cu un conflict deopotrivă ideologico-juridic şi de oportunitate, fiind dificil de acceptat că într-un concurs sau chiar conflict părţile şi interesele vor fi întotdeauna pe poziţii de egalitate.

Aceasta este raţiunea generală pentru care problema în discuţie, rangul de preferinţă sau prioritatea uneia dintre cele două instituţii juridice (executarea silită şi măsurile asigurătorii instituite în condiţiile Codului de procedură penală) a născut dificultăţi de interpretare, atâta vreme cât, cel puţin din punct de vedere istoric, interpretul a fost sistemic obişnuit să se ralieze aproape axiomatic "interesului obştesc" (frecvent invocat în sprijinul opiniei potrivit căreia sechestrul instituit în materie penală ar trebui să aibă prioritate în concurs cu executarea silită desfăşurată de un creditor în temeiul unui titlu executoriu), independent de criteriile de protecţie legală conferite interesului privat, scopul ierarhizării normelor de drept şi finalitatea acestora.

Măsurile asigurătorii în procesul penal sunt reglementate în prezent de dispoziţiile art. 249 şi urm. C. proc. pen. şi reprezintă măsuri procesuale ce constau în indisponibilizarea pe parcursul procesului penal a bunurilor mobile sau imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau, în unele situaţii, ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate (cazul confiscării speciale sau confiscării extinse), pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Potrivit art. 249 alin. (1) C. proc. pen., măsurile asigurătorii pot fi luate în cursul urmăririi penale de procuror, prin ordonanţă motivată, în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, şi în cursul judecăţii de instanţa de judecată, tot prin încheiere. Având în vedere dispoziţiile art. 393 alin. (3) şi art. 397 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de judecată poate lua măsuri asigurătorii şi prin hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei şi, faţă de dispoziţiile art. 422 C. proc. pen., chiar şi prin hotărârea pronunţată în apel⁽¹⁾.

Potrivit art. 249 alin. (2) C. proc. pen., măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. Măsurile asigurătorii ce pot fi luate în procesul penal sunt sechestrul penal propriu-zis (art. 252 C. proc. pen.), inscripţia ipotecară [art. 253 alin. (4) C. proc. pen.] şi poprirea (art. 254 C. proc. pen.)⁽²⁾. Astfel, sechestrul se poate aplica asupra bunurilor mobile corporale sau incorporale, inscripţia ipotecară se poate aplica asupra bunurilor imobile, iar poprirea asupra sumelor de bani, bunurilor incorporale sau, în mod excepţional, a bunurilor corporale datorate de un terţ faţă de cel împotriva căruia se ia măsura sau deţinute de terţ în numele celui împotriva căruia se ia măsura⁽³⁾.

2. Concursul dintre executarea silită şi măsurile asigurătorii instituite potrivit Codului de procedură penală

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

Dilema concursului dintre executarea silită şi măsurile asigurătorii instituite potrivit Codului de procedură penală nu este nouă din punct de vedere doctrinar sau jurisprudenţial, însă reluarea acesteia a fost impusă de opiniile divergente exprimate (încă) în doctrină⁽⁴⁾ şi în jurisprudenţă⁽⁵⁾. În tot acest context, menţionăm şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut ocazia să pronunţe o decizie cu efecte obligatorii în această materie, fiind sesizată cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri prealabile, formulată de către Tribunalul Sibiu, în conformitate cu dispoziţiilor art. 519 şi urm. C. proc. civ., însă cererea a fost respinsă ca inadmisibilă⁽⁶⁾. Astfel, prin încheierea din data de 23 decembrie 2014 Tribunalul Sibiu, Secţia I civilă, în dosarul nr. 18699/306/2013 a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "În interpretarea dispoziţiilor art. 711 şi urm. C. proc. civ., existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice:

a) suspendă executarea silită începută de un creditor garantat, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal?

b) determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, împiedicând astfel executarea silită începută de un creditor garantat?".

Cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost respinsă ca inadmisibilă întrucât instanţa supremă a considerat că nu este îndeplinită cerinţa ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat anterior şi nici condiţia noutăţii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită. În considerentele hotărârii, instanţa supremă reţine că problema de drept dedusă analizei sale a fost soluţionată în doctrina incidentă sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă (relevantă şi în prezent, dat fiind că actualul Cod de procedură civilă nu a adus modificări sub acest aspect) în sensul că, "în situaţia în care sechestrul asigurător nu a devenit definitiv, chiar dacă creanţa respectivă are un grad de preferinţă superior, în lipsa altor bunuri urmăribile, nu va putea fi împiedicată urmărirea pornită de către un creditor chirografar sau pentru o creanţă cu un rang de preferinţă inferior, dar care posedă un titlu executoriu".

Instanţa supremă a reţinut că şi doctrina apărută după adoptarea actualului Cod de procedură civilă "este constantă în a afirma că instituirea unui sechestru asigurător nu poate constitui un impediment la iniţierea şi/sau continuarea executării silite, indiferent de materia în care acesta a fost instituit". Totodată, se arată că problema de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă "şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, în marea lor majoritate, aceeaşi interpretare", chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, pronunţându-se anterior prin deciziile 1392 din 23 aprilie 2013 şi 3507 din 1 iunie 2006, prin care s-a reţinut prioritatea creanţei ipotecare faţă de sechestrul asigurător instituit în materie penală. Aşadar, instanţa supremă a considerat că problema dedusă judecăţii nu este una nouă, aceasta găsindu-şi rezolvarea atât în doctrina de specialitate, cât şi în jurisprudenţa incidentă în materie, opinia majoritară fiind în sensul că executarea silită desfăşurată de un creditor în temeiul unui titlu executoriu nu este împiedicată sau suspendată ca urmare a instituirii unei măsuri asigurătorii în materie penală asupra bunurilor ce formează obiectul executării silite⁽⁷⁾.

Deşi raţiunile pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut inadmisibilitatea cererii au ţinut în principal de inexistenţa unei divergenţe, totuşi, în practică, există soluţii diferite cu privire la incidenţa măsurilor asigurătorii asupra executării silite, respectiv cu privire la suspendarea şi desfiinţarea executării silite ca urmare a instituirii unor măsuri asigurătorii în materie penală asupra bunurilor ce formează obiectul executării silite. Astfel:

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.