Oglinzi paralele: Este puterea de reprezentare o veritabilă putere? (Partea a II-a)
de Radu Rizoiu

Radu Rizoiu

Este profesor universitar, doctor în drept privat – garanţii reale mobiliare, avocat, membru în Baroul Bucureşti, partener Rizoiu & Poenaru SCA din 2012, formator în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii la materia Drept Comercial din 2005.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

III. Puterea care (se) reprezintă

7. PUTEREA DE REPREZENTARE. Pentru a putea să formulăm un răspuns la întrebarea din titlu, trebuie să analizăm ambii termeni propuşi ("putere" şi "reprezentare"). Până în acest punct am oferit câteva explicaţii cu privire la prima noţiune; în continuare vom încerca să oferim câteva repere în analiza reprezentării pentru a vedea apoi cum se conectează cele două concepte. Reprezentarea (ca şi puterea) este unul dintre acei termeni care se pretează la o multitudine de semnificaţii⁽¹⁾. Deşi dreptul a încercat să epureze sfera largă a acestei polisemii, reflexii ale acestor sensuri se regăsesc încă în discuţiile din mediul juridic⁽²⁾.

Nu există o definiţie legală a reprezentării, deşi instituţia este reglementată în mod detaliat în C. civ. [art. 1.295-1.314 C. civ.] şi reprezintă (sic!) un element de bază al democraţiei constituţionale [art. 61 alin. (1) din Constituţie]. La modul general, reprezentarea presupune asocierea unui lucru (modelul) cu un alt lucru (reprezentarea/copia) până în punctul în care din exterior nu se mai face distincţia dintre model şi reprezentarea sa⁽³⁾. De regulă, modelul este un element al realităţii obiective, în timp ce copia sa poate aparţine aceleiaşi realităţi sau poate fi un simplu simbol abstract. De exemplu, orice limbaj (inclusiv limbajul artistic al artei) constituie, la bază, o modalitate de reprezentare. Cum dreptul este o tehnică fundamentată pe limbaj, el însuşi poate fi tratat in toto ca o formă de reprezentare.

Limitându-ne la tematica studiului de faţă, vom discuta doar despre reprezentarea văzută ca înlocuirea unei persoane (subiect de drept) cu o altă persoană în cadrul unui raport juridic (civil). Cu toate acestea, trebuie observat că ideea de reprezentare are valenţe mult mai largi. În temeiul art. 2 C. civ., dreptul comun al reprezentării (legale⁽⁴⁾) se poate aplica şi în dreptul public. Deci se poate construi o teorie generală a reprezentării în drept. În cazul nostru, modelul este o persoană, iar reprezentarea este asociată unei alte persoane. Aşadar, nu vorbim de reprezentarea unor lucruri generice, ci a unor persoane. Mecanismul reprezentării se păstrează: o persoană (reprezentantul) ia locul unei alte persoane (modelul/reprezentatul) în cadrul unui raport juridic. Deşi Secţiunea a 7-a din Capitolul I al Titlului II din Cartea a V-a a C. civ. este amplasată după efectele contractului, reprezentarea nu ţine de efectele actului juridic, ci de încheierea acestuia. Plasarea în topografia normativă ţine mai mult de faptul că reglementarea reprezentării se concentrează pe efectele pe care aceasta le produce cu privire la relaţiile dintre actorii implicaţi. Este vorba, aşadar, despre efectele operaţiunii (actului) de reprezentare. În plus, proximitatea topografică de cesiunea contratului permite o comparaţie între cele două instituţii care au în vedere situaţiile în care părţile unui raport juridic nu sunt în mod necesar cele care sunt prezente la momentul formării acelui raport. Reprezentarea este amplasată în anterioritatea naşterii raportului (obligaţional) în care ea operează o mutaţie între actorii prezenţi/aparenţi şi cei reali; cesiunea contractului acţionează ulterior naşterii raportului contractual, prin înlocuirea [substituirea - art. 1.315 alin. (1) C. civ.] unei părţi (originare) cu alta (survenită).

Este, aşadar, necesar să facem distincţia între două raporturi juridice distincte: raportul din care izvorăşte reprezentarea (raportul de reprezentare) şi raportul pentru care este instituită reprezentarea (raportul final)⁽⁵⁾. Din acest punct de vedere, reprezentarea este doar un mijloc pentru a permite o naştere în condiţii speciale a raportului juridic urmărit cu titlu de scop. Prin înţelegerea acestui dualism se pot clarifica o serie de aspecte controversate din materia reprezentării. În plus, în acest mod se poate înţelege condiţia ca raportul de reprezentare să fie anterior raportului final⁽⁶⁾. Nu trebuie să ne inducă în eroare faptul că există ipoteze în care reprezentatul are opţiunea (facultatea⁽⁷⁾) de a interveni în raportul final ulterior naşterii acestuia. În aceste situaţii nu există o reprezentare (veritabilă), ci doar o situaţie juridică în contextul căreia se poate admite o substituire contractuală [art. 2.040 alin. (2) C. civ.], ulterior naşterii raportului final. Ipoteza este însă că terţul contractant nu a avut reprezentarea că intră în relaţie cu o altă persoană decât cea cu care poartă discuţiile [art. 2.040 alin. (1) C. civ.] sau această reprezentare a fost una lipsită de fundament [art. 1.309 alin. (1) C. civ.]. O ipoteză particulară este cea în care reprezentatul nu există (încă), iar legea fixează ea însăşi limitele împuternicirii reprezentantului; prin urmare, terţul nu poate pretinde că nu le-a cunoscut (fiind vorba despre nemo censetur legem ignorare) [art. 205 alin. (4) C. civ.]. În această ipoteză, prezumtivul reprezentat "preia" raportul juridic deja născut între "reprezentant" şi terţ, deci asistăm tot la o substituţie contractuală, iar nu la un raport de reprezentare.

Aşa cum a demonstrat extrem de clar profesorul Ionuţ Popa⁽⁸⁾, raportul de reprezentare se bucură de abstractizare, în sensul în care este independent de raportul final

şi trebuie analizat în mod autonom. În plus, distincţia dintre izvorul reprezentării şi "puterea" de reprezentare constituie un pas enorm în înţelegerea mecanismului reprezentării. În special atunci când izvorul reprezentării se găseşte într-o convenţie, abstractizarea face ca reprezentarea să se desprindă nu numai de raportul final, ci şi de raportul din care ea izvorăşte⁽⁹⁾. De aceea art. 2.012 C. civ. evocă în mod separat contractul de mandat (izvorul) şi procura (împuternicirea). Reprezentarea este astfel eliberată total de chingile contractului^(10)(11).

Pandantul abstractizării este aparenţa. Astfel, reprezentantul trebuie să apară ca fiind un simplu "surogat" al altei persoane (reprezentatul). În lipsa acestei aparenţe, reprezentarea nu poate exista, pentru că lipseşte legătura (de echivalare) dintre model şi copie⁽¹²⁾: terţul nu percepe copia drept model (original), ci o percepe ca atare, ca pe un lucru (o persoană⁽¹³⁾) având propria sa identitate şi individualitate. Modul în care aparenţa influenţează în mod decisiv reprezentarea se vede în textul art. 1.309 C. civ.⁽¹⁴⁾: pentru a fi în prezenţa efectului reprezentării [adică încheierea actului între terţ şi reprezentat (art. 1.296 C. civ.)], este necesar ca relaţia dintre reprezentat (model) şi reprezentant (copie) să fie vizibilă pentru terţ. Această aparenţă trebuie să provină de la verus dominus (reprezentat), chiar dacă modul de operare poate fi unul implicit, nefiind nevoie de o declaraţie expresă din partea acestuia. În lipsa legăturii (chiar şi aparente), nu se poate discuta despre o figură a reprezentării⁽¹⁵⁾. Acelaşi mecanism se regăseşte în cazul puterii administratorului (bunurilor altuia), unde art. 814 C. civ. face referire tot la cunoaşterea de către terţ a situaţiei de lipsă a puterii, doar că aici reprezentarea este implicită din faptul că administratorul acţionează asupra unui alt patrimoniu. Putem, aşadar, identifica două ipoteze diferite de aparenţă: una ex ante, care presupune cunoaşterea existenţei unui raport de reprezentare/putere, şi alta ex post, care presupune cunoaşterea limitelor acestui raport de reprezentare/putere. Se pleacă, aşadar, de la regula conform căreia fiecare persoană acţionează în nume propriu şi se derogă doar atunci când se creează premisele unei acţiuni în numele altei persoane. Apoi, odată aflaţi în ipoteza derogatorie, ne putem întoarce la regulă atunci când apar indicii suplimentare care conturează limitele situaţiei de excepţie.

În acest context, puterea de reprezentare nu diferă prea mult de un drept potestativ: reprezentantul poate întreprinde orice acţiune care se circumscrie împuternicirii acordate. Se afirmă că, în toate situaţiile, reprezentantul trebuie să urmărească protejarea interesului reprezentatului⁽¹⁶⁾. Dar, dacă este exercitată în limitele acordate, reprezentarea poate fi contrară interesului reprezentatului. Observăm acest fapt în cazul actului cu sine însuşi⁽¹⁷⁾ sau în cel al dublei reprezentări⁽¹⁸⁾. Distincţia este deci artificială: fie în ambele cazuri se apără interesul reprezentatului (doar că uneori se consideră că acesta a acceptat în avans să renunţe la el), fie în niciunul dintre cazuri interesul nu este relevant decât pentru răspunderea subsecventă a reprezentantului. De fapt, în toate aceste situaţii, legiuitorul a preferat să acorde protecţie în primul rând terţului şi doar în subsidiar să se preocupe de situaţia reprezentatului.

Manifestarea de voinţă pare aici separată de persoană, dar este doar o iluzie. Reprezentatul îşi exprimă voinţa, iar reprezentantul este doar un mediu de transmitere. Cât timp mesajul nu este denaturat, nu avem probleme. Când este însă denaturat, se pune problema obligării debitorului în lipsa voinţei sale. Aici protecţia terţului (de bună-credinţă) învinge şi debitorul primeşte la schimb doar un remediu contra reprezentantului (aparent⁽¹⁹⁾). Puterea apare aici ca posibilitate a terţului de a-l obliga pe debitor în ciuda voinţei acestuia din urmă. Dar puterea i-a fost acordată reprezentantului (chiar de către debitor ori de lege - direct sau prin mijlocirea instanţei). Alegerea reprezentantului reprezintă o manifestare de voinţă din partea debitorului, care dă naştere acestei prerogative.

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.

De aceea, s-a recunoscut autonomia decizională a reprezentantului în raport cu voinţa reprezentatului⁽²⁰⁾. Această autonomie este specifică noii reglementări a reprezentării, care ţine seama de faptul că reprezentantul este el însuşi o persoană⁽²¹⁾, un subiect de drept⁽²²⁾. În această calitate, reprezentantul are propria voinţă, nu este o simplă prelungire a voinţei reprezentatului, nu este un simplu mesager⁽²³⁾ al deciziei "în plic". De multe ori accentul se pune pe faptul că el acţionează "în numele" reprezentatului, dar se uită faptul că EL acţionează, iar nu reprezentatul. Specificul reprezentatului este că acesta este absent⁽²⁴⁾ la momentul săvârşirii acţiunii… Art. 1.299 C. civ. reflectă tocmai această viziune⁽²⁵⁾: consimţământul se analizează, de plano, în persoana reprezentantului, deci acesta este agentul acţiunii⁽²⁶⁾. Doar în cazurile speciale (şi extrem de limitate) în care acesta doar transmite un mesaj din partea reprezentatului, voinţa sa devine irelevantă⁽²⁷⁾. De vreme ce reprezentantul acţionează pe baza propriei voinţe⁽²⁸⁾, este logic ca el să răspundă pentru propriile acţiuni. Aici puterea "primită" nu face altceva decât să acorde un efect specific puterii derivate din propria voinţă. Acest efect este tocmai impunerea voinţei reprezentantului faţă de reprezentat⁽²⁹⁾. Acţiunile reprezentantului nu vor mai produce efecte doar faţă de acesta, ci şi faţă de o altă persoană (reprezentatul). Puterea de voinţă devine vizibilă tocmai prin această juxtapunere, este o putere ridicată la putere (o putere "la pătrat"⁽³⁰⁾): puterea voinţei reprezentatului este ridicată la alt nivel prin prelu (cr)area de către puterea voinţei reprezentantului. Puterea este (astfel) o forţă (însă una metafizică): forţa de a crea o obligaţie. Când este putere de reprezentare, obligaţia este creată în numele celui absent. În loc să existe "forţa" internă de abţinere (voinţa, în sens juridic⁽³¹⁾), ea este exprimată de altcineva. De aceea, de fapt, acel cineva va fi ţinut să respecte ce a zis, dar nu faţă de terţ, ci faţă de reprezentat.

Principala problemă aici este că terţul nu are nicio vină în această suprastructură de voinţe. El tratează ca şi cum ar fi vorba chiar de către reprezentat. El nu vede în reprezentant o altă persoană, ci doar imaginea celui cu care el doreşte să contracteze. Dacă toate aceste incertitudini ar fi puse în sarcina terţului, reprezentarea nu ar mai putea funcţiona⁽³²⁾. Cât timp terţul ar verifica identitatea dintre voinţa exprimată de reprezentant şi voinţa (reală? a) reprezentatului, ar putea pur şi simplu să aştepte prezenţa reprezentatului. Raţiunea de a fi a reprezentării ar dispărea. De aceea legea (protejându-l pe terţ) nu face altceva decât să permită instituţiei reprezentării să existe, considerând că avantajele aduse (fluidizarea circuitului civil) întrec dezavantajele potenţiale (abuzul de putere)⁽³³⁾.

Dacă acceptăm acest tipar de citire a reprezentării ca putere, atunci vom observa că elementul de putere este dat tocmai de acele acte încheiate de reprezentant în lipsa/cu depăşirea puterii acordate sau acele acte care nu sunt în interesul reprezentatului. În toate celelalte cazuri, atunci când voinţa exprimată este identică cu puterea (de voinţă) încredinţată, practic, reprezentantul nu este decât un simplu mesager⁽³⁴⁾. Tocmai de aceea, în această zonă a transmiterii (nealterate a) mesajului reprezentatului, reprezentantul are o veritabilă obligaţie (faţă de reprezentat) [art. 2.009 C. civ.]. Dacă privim din perspectiva răspunderii reprezentantului, în virtutea obligaţiei⁽³⁵⁾, el răspunde pentru neexecutare [art. 1.516 alin. (2) C. civ.], în timp ce, în virtutea puterii, el răspunde tocmai pentru executare [art. 1.310 C. civ.]. Important este că raportul de răspundere este doar o consecinţă care face parte din raportul obligaţional. El nu este propriu raportului de putere, ci este remediul general pentru orice prerogativă juridică. În schimb, la putere vorbim despre faptul că acţiunea lui potentior cauzează o modificare în planul dreptului⁽³⁶⁾, iar această modificare "supravieţuieşte" şi viciilor exercitării puterii. Aici vedem distincţia faţă de dreptul subiectiv: în cazul abuzului de drept, efectul exercitării dreptului este ignorat⁽³⁷⁾ [art. 15 C. civ.].

8. "TRANSFERUL" DE PUTERE. O chestiune destul de importantă în privinţa puterii de reprezentare vizează sursa şi, mai ales, "circulaţia" acestei puteri. Textele de lege⁽³⁸⁾ folosesc, de regulă, un termen specializat: puterea de reprezentare este "încredinţată" reprezentantului. Reprezintă (!) oare această încredinţare un transfer al puterii⁽³⁹⁾? Mai mult, de unde provine puterea care s-ar "transfera" astfel?

În majoritatea situaţiilor, puterea este dată de reprezentat reprezentantului [e.g., art. 2.378 alin. (2) C. civ.]. Prin urmare, la modul general, puterea ar trebui să (pre)existe în persoana reprezentatului, pentru ca acesta să aibă ce să dea [nemo dat quod non habet - art. 17 alin. (1) C. civ.]. Uneori însă, puterea nu este dată de către reprezentat, ci direct de către lege, cum se întâmplă în cazul persoanelor cu capacitate (de exerciţiu) limitată. Astfel, art. 501 alin. (1) C. civ. vorbeşte despre "dreptul şi îndatorirea" părinţilor de a-l reprezenta pe copilul lor minor (sub 14 ani), iar art. 143 C. civ. evocă, la rândul său, "îndatorirea [tutorelui] de a-l reprezenta pe minor" (tot până la 14 ani). În primul caz, "puterea" de reprezentare derivă din lege, în timp ce în al doilea caz vorbim despre o sursă mediată: dispoziţia legală este concretizată prin hotărârea judecătorească de numire a tutorelui⁽⁴⁰⁾ [art. 119 alin. (5) C. civ.].

Ipotezele trebuie însă analizate în mod distinct. În cazul reprezentării legale (sau judiciare), raţiunea însăşi a instituirii puterii de reprezentare este lipsa unei voinţe proprii a persoanei ocrotite⁽⁴¹⁾. Prin urmare, puterea nu poate proveni chiar de la persoana reprezentată. Cu toate acestea, acea persoană (dotată cu capacitate de folosinţă) deţine un patrimoniu [art. 31 alin. (1) C. civ.], deci o "colecţie" de drepturi şi obligaţii patrimoniale, precum şi o serie de drepturi personal-nepatrimoniale [art. 58 C. civ.]. Se pune, aşadar, problema "gestionării" acestor drepturi (subiective) şi obligaţii (civile). Persoana ocrotită este considerată lipsită de capacitate de exerciţiu, deci nu i se recunoaşte "puterea" de a încheia singură acte juridice [art. 37 C. civ.] cu privire la acele elemente de activ sau de pasiv. Cercul vicios apare extrem de clar: cum poţi să dobândeşti drepturi şi să-ţi asumi obligaţii dacă nu poţi să generezi izvorul [art. 1.165

..........

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un abonament Lege6 care permite vizualizarea completă a documentului.